Capitolul 7

• În anul întâi al lui Belșațar, împăratul Babilonului, Daniel a visat un vis și a avut vedenii în mintea lui, pe când era în pat. În urmă a scris visul și a istorisit lucrurile de căpetenie.

…

• Eu, Daniel, m-am tulburat cu duhul, și vedeniile din capul meu m-au înspăimântat.

…

• M-am apropiat de unul din cei ce stăteau acolo și l-am rugat să-mi dea lămuriri temeinice cu privire la toate aceste lucruri. El mi-a vorbit și mi le-a tălcuit astfel:

…

• Aici s-au sfârșit cuvintele. Pe mine, Daniel, m-au tulburat nespus de mult gândurile mele și mi s-a schimbat culoarea feței; dar am păstrat cuvintele acestea în inima mea."
  

Babilonul între Nebucadnețar și Belșațar

După moartea lui Nebucadnețar, în anul 562 î.Hr., Babilonul a intrat într-o perioadă de instabilitate politică și religioasă, care a avut un impact profund asupra imperiului. Nebucadnețar al II-lea a fost un lider puternic, cunoscut pentru cuceririle sale militare și pentru dezvoltarea urbană impresionantă, inclusiv construirea zidurilor Babilonului și a faimoaselor grădini suspendate. Totuși, dispariția sa a deschis o perioadă marcată de schimbări rapide de domnie și tensiuni interne.

Succesiunea de regi după Nebucadnețar

Primul care i-a urmat la tron a fost fiul său, Amel-Marduk, cunoscut și sub numele de Evil-Merodac, menționat în Biblie pentru gestul său de a-l elibera pe Ioiachin, regele Iudei, din închisoare (2 Împărați 25:27-30). Cu toate acestea, domnia sa a fost una scurtă, durând doar doi ani (562–560 î.Hr.), fiind asasinat în urma unui complot de curte.

Neriglissar, ginerele lui Nebucadnețar, i-a urmat lui Amel-Marduk. El a reușit să mențină stabilitatea pentru o perioadă de patru ani (560–556 î.Hr.), însă domnia sa nu a fost marcată de realizări deosebite. După moartea sa, tronul a fost preluat de fiul său, Labashi-Marduk, dar și acesta a avut o domnie extrem de scurtă, fiind înlăturat și asasinat după câteva luni.

Ascensiunea lui Nabonid și coregența cu Belșațar

În 556 î.Hr., după eliminarea lui Labashi-Marduk, Nabonid a urcat pe tron. Spre deosebire de predecesorii săi, Nabonid a fost mai preocupat de religie decât de politică sau de afacerile militare. Un aspect remarcabil al domniei sale a fost devotamentul față de zeul Sin, zeul lunii, în detrimentul cultului tradițional al zeului Marduk, protectorul principal al Babilonului. Aceasta a provocat tensiuni cu preoții și cu elita religioasă a Babilonului, generând o schismă religioasă care a slăbit coeziunea politică a imperiului.

Nabonid a ales să se retragă pentru o perioadă îndelungată în Harran, un oraș important pentru cultul lui Sin, lăsând conducerea de zi cu zi a Babilonului în mâinile fiului său, Belșațar. Deși Nabonid era încă regele oficial, Belșațar a devenit coregent, conducând efectiv Babilonul în absența tatălui său. Însă, atât Nabonid, cât și Belșațar, au fost considerați lideri slabi, incapabili să ofere stabilitate și prosperitate regatului.

Tensiuni religioase și politice

În această perioadă, Babilonul, deși puternic din punct de vedere politic și militar, era din ce în ce mai vulnerabil pe plan intern. Tensiunile dintre cultul lui Marduk și cel al lui Sin, susținut de Nabonid, au slăbit încrederea în autoritatea regală. În absența tatălui său, Belșațar nu a reușit să câștige respectul nobililor și al preoților, fiind perceput ca un conducător lipsit de carismă și competență.

Contextul viziunii lui Daniel

În acest climat de instabilitate, profetul Daniel primește viziunile sale, care prevestesc schimbări dramatice în ordinea mondială. Capitolul 7 din cartea lui Daniel începe într-o perioadă de declin pentru Babilon, când imperiul, deși aparent puternic, începea să se dezintegreze din interior. Această dezordine politică și religioasă reprezenta fundalul perfect pentru mesajele profetice ale lui Daniel, care anticipau sfârșitul dominației babiloniene și apariția unor noi imperii puternice pe scena istoriei.

Vârsta lui Daniel în momentul viziunii

În anul 1 al domniei lui Belșațar, când Daniel a avut această viziune, el avea probabil în jur de 68 de ani. Dacă luăm în considerare că Daniel a fost dus în Babilon ca rob la vârsta de aproximativ 15 ani, în 605 î.Hr., și că viziunea a avut loc în 553 î.Hr., putem calcula că el era deja un om în vârstă de 68 de ani și cu o experiență vastă de profet.

Cu toate acestea, vârsta sa înaintată nu a diminuat impactul viziunii asupra sa. Deși Daniel trăise deja multe experiențe profetice și fusese martor la numeroase revelații divine, această viziune specifică l-a afectat profund, atât din punct de vedere spiritual, cât și emoțional. Aceasta subliniază gravitatea și semnificația viziunii, precum și sensibilitatea spirituală continuă a lui Daniel la acest moment al vieții sale.

Viziunea lui Daniel: Un vis cu semnificație profundă

Viziunea lui Daniel este descrisă drept un „vis”, însă cu o profundă impresie asupra minții sale, un vis care depășește simplele imagini onirice și se transformă într-o comunicare divină cu implicații esențiale. Comparând acest episod cu visul lui Nebucadnețar din capitolul 2, putem observa câteva similitudini și diferențe interesante.

Compararea visului lui Daniel cu cel al lui Nebucadnețar

Visul lui Daniel și cel al lui Nebucadnețar prezintă ambele experiențe profetice importante, dar există câteva elemente cheie care le diferențiază:

Originea viziunilor:

• Daniel 7: Daniel este cel care are visul și viziunile. Ele apar direct în mintea sa, indicând o legătură personală și profundă cu divinitatea. Mesajul este primit direct de el, fără intermedierea altora.

• Daniel 2: În schimb, Nebucadnețar a avut un vis tulburător pe care nu a reușit să-l înțeleagă. Deși visul i-a fost trimis de Dumnezeu, el nu avea capacitatea nici de a și-l aminti nici de a-l interpreta și a cerut ajutorul înțelepților săi. În cele din urmă, Daniel a fost cel care i-a spus atât visul cât și interpretarea.

Reacția visătorului:

• Daniel 7: Deși în momentul inițial reacția lui Daniel nu este detaliată, ulterior ni se spune că viziunea l-a tulburat profund. Acest lucru arată că, deși Daniel era obișnuit cu experiențele spirituale, mesajul primit în acest vis a avut un impact deosebit asupra sa, fiind unul greu de înțeles fără o explicație suplimentară.

• Daniel 2: Nebucadnețar, în schimb, a fost imediat tulburat și neliniștit de visul său. El nu a înțeles deloc semnificația acestuia, fapt care l-a determinat să ceară interpretări din partea celor mai înțelepți oameni ai curții sale. Fără Daniel, regele nu ar fi putut să înțeleagă mesajul divin.

Natura visului și interpretarea:

• Daniel 7: Visul lui Daniel este extrem de simbolic și complex. Acesta conține imagini precum fiarele și tronurile, care necesită o interpretare atentă pentru a descifra mesajul divin ascuns în ele. Daniel, deși este cel care primește visul, trebuie să caute o explicație pentru înțelegerea completă a acestuia.

• Daniel 2: Visul lui Nebucadnețar este mai simplu în structură, reprezentând un chip uriaș din diferite metale, fiecare simbolizând un imperiu. În acest caz, Daniel acționează ca interpret al visului, dezvăluind semnificația care îl tulburase atât de mult pe rege.

Relația visătorului cu Dumnezeu:

• Daniel 7: Daniel, ca profet al lui Dumnezeu, este un canal direct pentru revelația divină. Viziunea vine fără ca el să o ceară, fiind o manifestare a planului lui Dumnezeu. Daniel nu are nevoie să consulte alți oameni pentru a înțelege originea visului, ci doar pentru a clarifica anumite detalii.

• Daniel 2: Nebucadnețar, deși un rege puternic, nu avea o relație spirituală cu Dumnezeul lui Israel. De aceea, visul său, deși important, a necesitat intervenția unui profet, în acest caz Daniel, pentru a descifra mesajul divin. În cazul lui Nebucadnețar, visul a fost o modalitate prin care Dumnezeu i-a revelat adevăruri pe care nu le-ar fi înțeles altfel.

Impactul și semnificația viselor:

• Daniel 7: Viziunea lui Daniel are o valoare eshatologică importantă. Ea privește nu doar imperiile pământești care vor veni, ci și instaurarea finală a împărăției lui Dumnezeu. Mesajul transmis prin acest vis este unul de mare importanță spirituală, referindu-se la sfârșitul ordinii lumești și la instaurarea domniei divine.

• Daniel 2: Visul lui Nebucadnețar are, de asemenea, un caracter profetic, însă este mai orientat către succesiunea imediată a imperiilor după Babilon. Acesta ilustrează fragilitatea puterii umane și inevitabilitatea împărăției veșnice a lui Dumnezeu.

Reacțiile fizice și emoționale

În capitolul 7, după ce Daniel are prima viziune, textul ne spune: „gândurile mele m-au tulburat nespus de mult și mi s-a schimbat culoarea feței” (Daniel 7:28). Acest detaliu evidențiază impactul emoțional copleșitor al viziunii. Schimbarea culorii feței este un indiciu fizic clar al stresului și șocului trăit de Daniel. Viziunea nu este doar o experiență mentală abstractă, ci are un efect concret asupra stării sale fizice. De asemenea, este important de observat că Daniel a ales să păstreze cuvintele viziunii „în inima” sa, ceea ce sugerează că a avut nevoie de timp pentru a procesa și a înțelege pe deplin ceea ce a văzut înainte de a împărtăși revelația cu alții.

În mod similar, în capitolul 8, Daniel are o reacție chiar mai intensă. După viziunea din anul al treilea al domniei lui Belșațar, el spune: „Eu, Daniel, am stat leșinat și bolnav mai multe zile; apoi m-am sculat și mi-am văzut de treburile împăratului. Eram uimit de vedenia aceasta, și nimeni nu știa” (Daniel 8:27). Această descriere subliniază faptul că viziunile nu sunt doar o experiență spirituală, ci au un efect puternic asupra trupului. Daniel este copleșit de intensitatea experienței, ajungând chiar la starea de boală, și are nevoie de o perioadă de recuperare înainte de a-și relua îndatoririle.

Viziunea din tinerețea lui Daniel

În Daniel 2, când Daniel era încă tânăr, avem de-a face cu o situație de criză urgentă. Regele Nebucadnețar era gata să îi execute pe toți înțelepții Babilonului, deoarece nimeni nu-i putea dezvălui și interpreta visul. În acest context de urgență, Dumnezeu îi revelează lui Daniel taina visului lui Nebucadnețar, într-o „vedenie în timpul nopții”. Reacția lui Daniel este total diferită de cele pe care le are mai târziu în viață.

• Reacție de bucurie și recunoștință: Daniel nu este copleșit sau slăbit de această viziune, ci dimpotrivă, este plin de bucurie și energie. În loc să fie afectat fizic, el răspunde printr-o explozie de recunoștință și laudă către Dumnezeu: „Binecuvântat să fie Numele lui Dumnezeu, din veșnicie în veșnicie! A Lui este înțelepciunea și puterea” (Daniel 2:20). Daniel recunoaște cu smerenie că Dumnezeu i-a dat înțelepciunea necesară pentru a salva viețile înțelepților Babilonului.

• Acțiune imediată: După viziune, Daniel nu stă pe loc. El acționează rapid și decisiv, mergând la Arioc pentru a opri execuția înțelepților și a dezvălui împăratului talcuirea visului. Această reacție este una de energie și determinare, caracteristică unui tânăr plin de vigoare și de credință că Dumnezeu îl va susține în ceea ce are de făcut.

• Contextul emoțional: La momentul viziunii, Daniel era într-o situație extrem de presantă. Viziunea nu doar că i-a dezvăluit taina visului împăratului, dar i-a oferit și soluția salvatoare pentru el și pentru ceilalți. Reacția sa pozitivă și promptă este reflectată de urgența situației și de rolul său esențial în a opri o tragedie.

Viziunile din bătrânețea lui Daniel

În Daniel 7 și Daniel 8, lucrurile stau cu totul altfel. Daniel este mult mai în vârstă, având în jur de 68-70 de ani, și viziunile pe care le primește în această perioadă sunt mult mai complexe și tulburătoare. Spre deosebire de viziunea din tinerețea sa, care aduce soluția imediată la o problemă urgentă, aceste viziuni sunt de natură apocaliptică, implicând evenimente de o magnitudine imensă, care privesc viitorul omenirii.

• Reacție de tulburare și slăbiciune: În Daniel 7, după viziunea primită, Daniel mărturisește că „gândurile mele m-au tulburat nespus de mult și mi s-a schimbat culoarea feței” (Daniel 7:28). De asemenea, în Daniel 8, reacția este chiar mai intensă: „Eu, Daniel, am stat leșinat și bolnav mai multe zile” (Daniel 8:27). Aceste reacții subliniază impactul copleșitor pe care aceste viziuni l-au avut asupra lui, atât fizic, cât și emoțional. Viziunea nu l-a energizat, ci l-a slăbit și l-a tulburat profund.

• Complexitatea și gravitatea viziunilor: Viziunile din capitolele 7 și 8 sunt mult mai greu de înțeles și implică profeții despre evenimente catastrofale și apocaliptice. Spre deosebire de taina visului lui Nebucadnețar, aceste viziuni nu oferă o soluție imediată, ci dezvăluie un viitor îngrijorător, plin de evenimente dramatice pentru întreaga lume. Această greutate a conținutului viziunilor este ceea ce pare să-l fi copleșit pe Daniel și să-l fi afectat fizic.

• Vârsta și starea fizică: Daniel, ajuns la o vârstă înaintată, era mult mai vulnerabil la stresul pe care aceste revelații l-au adus. Este posibil ca reacțiile fizice intense să fie parțial legate de vârsta sa, dar și de natura apocaliptică a viziunilor, care a impus o povară imensă asupra sa.

Diferențele între viziuni și circumstanțele reacțiilor

Nu este obligatoriu ca fiecare viziune să provoace o slăbiciune fizică sau o reacție intensă. Modul în care Daniel reacționează la viziunile sale depinde de mai mulți factori, inclusiv:

• Conținutul viziunii: Viziunile din tinerețea lui Daniel, precum cea din Daniel 2, au un caracter mai „pozitiv” în sensul că aduc soluții imediate la probleme grave. În contrast, viziunile din Daniel 7 și 8 implică profeții tulburătoare despre viitor, mult mai greu de înțeles și de procesat.

• Urgența situației: În cazul viziunii din tinerețea sa, reacția promptă și energică a lui Daniel este determinată de urgența salvării vieților înțelepților Babilonului. Viziunile din bătrânețe nu impun o acțiune imediată, ci mai degrabă cer timp pentru reflecție și înțelegere.

• Vârsta și capacitatea fizică: Fiind tânăr, Daniel a putut reacționa cu forță și energie la viziune, însă la bătrânețe, corpul său nu mai avea aceeași rezistență la stresul emoțional și spiritual pe care aceste viziuni apocaliptice l-au provocat.

Diferențele dintre visul static și viziunile dinamice

• Visul din capitolul 2: Această viziune a unui chip format din metale diferite, în care fiecare metal reprezintă un imperiu, este o scenă relativ simplă. Chiar dacă are implicații mari, visul nu conține dinamism sau elemente dramatice puternice. În afară de piatra care sfărâmă chipul, restul scenei este destul de statică și clară. Mesajul transmis este unul direct, fără complicații suplimentare sau imagini înfricoșătoare. Această simplitate a visului determină și o reacție emoțională mai puțin intensă din partea lui Daniel.

• Viziunile din capitolele 7 și 8: În contrast, viziunile pe care Daniel le primește în capitolele 7 și 8 sunt extrem de dinamice și înfricoșătoare. Ele prezintă fiare fantastice, cu multiple capete și coarne, implicate în conflicte și lupte. Imaginile sunt simbolice, dar mult mai greu de înțeles și provoacă un nivel ridicat de neliniște. Aceste viziuni sunt similare cu scenele unui film de groază, unde dramatismul și tensiunea sunt la cote maxime. Daniel nu doar că este martor la aceste evenimente, ci se simte direct implicat în ele, ca și cum ar fi „prezent” în mijlocul acțiunii, ceea ce accentuează intensitatea trăirilor sale.

Elementele care provoacă groază: Coarnele mici

În ambele viziuni din capitolele 7 și 8, Daniel este martor la apariția unor ființe monstruoase, dar un element central care îi captează atenția este apariția coarnelor mici.

• Capitolul 7: Daniel vede patru fiare înfricoșătoare, fiecare având caracteristici teribile. Dintre acestea, a patra fiară este deosebit de înspăimântătoare, având zece coarne, dintre care apare un „corn mic”. Acest corn mic vorbește lucruri mari și își exercită o putere neobișnuită. Este un simbol al unei forțe care va persecuta sfinții și va contesta ordinea divină. Acest element simbolic l-a intrigat profund pe Daniel, determinându-l să acorde o atenție deosebită acțiunilor sale.

• Capitolul 8: În viziunea următoare, un alt corn mic apare, asociat cu o fiară care domină scena. Acest corn nu doar că simbolizează o putere opresivă, dar are și o acțiune activă împotriva cerului și împotriva adevărului. Apariția acestui simbol comun în ambele viziuni subliniază importanța sa în profeția lui Daniel și rolul său major în destinul omenirii. Daniel este nu doar tulburat de aceste simboluri, dar simte nevoia să afle cât mai multe detalii despre semnificația lor, ceea ce denotă implicarea sa activă în descifrarea viziunilor.

Implicarea activă a lui Daniel în viziuni

Daniel nu este un simplu observator al acestor viziuni dramatice. În ambele ocazii, el se implică activ, punând întrebări și căutând înțelegere. Este conștient că rolul său nu este doar să fie martor la aceste revelații, ci și să le înțeleagă pentru a putea împărtăși mesajul lor cu omenirea.

• Dorința de înțelegere: Cornul mic, elementul care se repetă în ambele viziuni, devine un punct central al curiozității și al dorinței de clarificare pentru Daniel. El înțelege că acest simbol are o importanță esențială pentru viitorul umanității și este hotărât să afle cât mai multe informații despre el. Această căutare a înțelegerii arată implicarea profundă a lui Daniel în procesul revelației divine, știind că misiunea sa este să fie nu doar un receptor al acestor profeții, ci și un interpret care să le transmită cu fidelitate.

Impactul emoțional și misiunea lui Daniel

Scenele dramatice și intense pe care Daniel le vede în aceste viziuni au un efect profund asupra sa. El nu doar că este martor la evenimente de groază, dar simte o povară imensă pe umeri, conștient fiind că aceste revelații sunt destinate întregii omeniri. Spre deosebire de visul din capitolul 2, care a fost mai simplu și ușor de explicat, viziunile din capitolele 7 și 8 sunt mult mai complexe și tulburătoare. Impactul acestor viziuni asupra lui Daniel este evident și prin reacțiile sale fizice, care reflectă cât de mult l-au afectat emoțional.

• Răbdare și mandat divin: Deși Daniel este conștient de importanța acestor viziuni, el nu se grăbește să le împărtășească imediat. El știe că trebuie să aștepte până când primește un mandat clar de la Dumnezeu pentru a face cunoscute aceste revelații. Această răbdare și responsabilitate subliniază maturitatea spirituală a lui Daniel, care înțelege că mesajul său nu este doar pentru el, ci are o semnificație globală și trebuie transmis cu grijă și precizie.

• Daniel a început și a zis: "În vedenia mea de noapte am văzut cum cele patru vânturi ale cerurilor au izbucnit pe Marea cea Mare.
• Și patru fiare mari au ieșit din mare, deosebite una de alta.

…

• Aceste patru fiare mari sunt patru împărați care se vor ridica pe pământ.

Suveranitatea lui Dumnezeu și evenimentele profetice

În Daniel 7:2, profetul descrie o scenă în care cele patru vânturi ale cerurilor izbucnesc pe Marea cea Mare, cauzând agitație. Această agitație produce ridicarea a patru fiare mari, fiecare distinctă de celelalte. Textul nu menționează în mod explicit cine a provocat izbucnirea vânturilor, dar ne putem concentra pe observațiile lui Daniel și pe semnificațiile simbolice din spatele acestora.

Suveranitatea lui Dumnezeu în evenimentele viziunii

Un aspect important în teologia biblică este că nimic nu se întâmplă fără voia sau permisiunea lui Dumnezeu. Chiar dacă textul nu specifică cine a stârnit vânturile, putem înțelege că aceste evenimente au loc sub supravegherea lui Dumnezeu. În alte pasaje biblice, fie că Dumnezeu acționează direct sau doar permite desfășurarea evenimentelor, totul se întâmplă sub domnia Lui suverană. Deși Daniel nu descrie acțiuni directe din partea lui Dumnezeu, scena generală sugerează un plan divin în desfășurare.

Această idee este întâlnită frecvent în scrierile profetice. Dumnezeu controlează evenimentele lumii, fie prin intervenții directe, fie prin permiterea unor forțe să acționeze în lume pentru a împlini scopurile divine. Faptul că Daniel nu specifică „cine” face ca vânturile să izbucnească lasă loc pentru interpretarea că acest lucru se petrece fie printr-o intervenție divină directă, fie printr-o permisiune divină.

Cele patru vânturi și Marea cea Mare: Simbolismul mișcărilor globale

Cele patru vânturi ale cerurilor sunt un simbol biblic frecvent asociat cu forțe puternice care influențează lumea întreagă. Ele pot reprezenta mișcări politice, sociale sau naturale care afectează națiunile și împărățiile lumii. Când aceste vânturi izbucnesc asupra Mării celei Mari, simbolul devine clar: sunt mișcări de proporții globale, care afectează întreaga lume și care duc la tulburări și conflicte.

Marea cea Mare, la rândul ei, este un simbol al popoarelor și națiunilor lumii. În Biblie, marea reprezintă adesea haosul, instabilitatea și conflictele care caracterizează relațiile dintre națiuni. Când Marea cea Mare devine agitată sub influența vânturilor, aceasta descrie o perioadă de tulburare globală, din care se ridică împărățiile lumii, reprezentate de fiarele din viziune.

Fiarele - Împărățiile lumii

Din această mare tulburată de vânturile cerurilor, Daniel vede cum ies patru fiare mari, fiecare diferită de celelalte. Fiarele sunt simboluri ale împărățiilor care se ridică în istoria lumii, influențate de forțele globalizatoare și de schimbările politice și sociale.

Această ridicare a fiarelor din mare ne arată că împărățiile lumii se nasc din instabilitatea și conflictele care caracterizează relațiile internaționale. Totuși, deși textul nu specifică „cine” a stârnit vânturile, mesajul este clar: fie că Dumnezeu acționează direct sau doar permite desfășurarea evenimentelor, El controlează ridicarea și căderea împărățiilor.

• Cea dintâi semăna cu un leu și avea aripi de vultur. M-am uitat la ea, până în clipa când i s-au smuls aripile; și, sculându-se de pe pământ, a stat drept în picioare ca un om și i s-a dat o inimă de om.

Leul cu aripi de vultur

În viziunea din Daniel 7:4, leul cu aripi de vultur căruia i s-au smuls aripile și i s-a dat „o inimă de om” are o legătură profundă cu experiența supranaturală trăită de Nebucadnețar, așa cum este descrisă în Daniel 4. Această transformare simbolică reflectă atât schimbarea personală a lui Nebucadnețar, cât și declinul imperiului babilonian după moartea sa.

1. Nebucadnețar și transformarea din „fiară” în „om”

În Daniel 4, Dumnezeu îl pedepsește pe Nebucadnețar, iar „inima lui de om” se preface într-o „inimă de fiară” pentru șapte ani. În acest timp, el trăiește ca un animal, pierzându-și mințile și comportându-se ca o fiară. Această perioadă reprezintă un moment de profundă umilință pentru Nebucadnețar, reflectând lecția dură pe care a trebuit să o învețe: că toată puterea și autoritatea sa provin de la Dumnezeu, nu din propria sa persoană sau din realizările sale pământești.

După trecerea celor șapte ani, Nebucadnețar își recâștigă „inima de om” – un simbol al recuperării minților sale și al recunoașterii suveranității lui Dumnezeu. La finalul acestei perioade, el recunoaște că este un om supus lui Dumnezeu și că, în ciuda puterii sale, el rămâne doar o parte a planului divin. Aceasta nu este o slăbiciune, ci o acceptare umilă a realității condiției umane și a faptului că toată autoritatea îi aparține lui Dumnezeu.

2. Transformarea scurtă și declinul Babilonului

Nebucadnețar, recunoscându-și limitările și acceptând suveranitatea lui Dumnezeu, a avut doar o scurtă perioadă de „umanizare” la finalul vieții sale. După moartea sa, în loc să continue pe calea smereniei și recunoașterii divine, succesorii săi au revenit la practicile idolatre și la corupția politică. În mai puțin de 14 ani de la moartea lui Nebucadnețar, Babilonul a căzut sub dominația Medo-Persiei.

Această transformare temporară, de la un regat dominator și feroce la o formă umanizată, reflectă declinul puterii Babilonului.

Smulgerea aripilor leului din viziunea lui Daniel simbolizează pierderea forței și a influenței rapide pe care Babilonul o avea sub Nebucadnețar. Deși Nebucadnețar a trecut printr-o transformare personală, aceasta nu a durat mult timp și nu a fost continuată de urmașii săi.

3. Semnificația „inimii de om” în viziunea lui Daniel

Când în viziunea lui Daniel se spune că fiara primește „o inimă de om,” aceasta face referire directă la umanizarea lui Nebucadnețar după experiența sa supranaturală. Această schimbare nu reprezintă o slăbiciune, ci o acceptare a naturii umane și a suveranității divine, așa cum Nebucadnețar a ajuns să înțeleagă înainte de moartea sa.

Totuși, acest moment de umanizare a fost de scurtă durată. După moartea lui Nebucadnețar, Babilonul a continuat să decadă sub conducerea lui Nabonid și Belșațar, cei care nu au învățat lecția smereniei trăită de Nebucadnețar. În loc să urmeze calea recunoașterii lui Dumnezeu, ei au dus imperiul într-o decădere morală și politică, care a culminat cu căderea Babilonului.

4. Contextul istoric și politic al Babilonului

În perioada în care Daniel primește această viziune, Babilonul era deja într-un proces de transformare și declin. Nabonid, regele Babilonului, se retrăsese în Teima pentru a se ocupa de reforme religioase, lăsându-l pe fiul său, Belșațar, să guverneze. În această perioadă, Babilonul devenise vulnerabil din punct de vedere politic și militar. Această slăbiciune a fost exploatată de Medo-Persia, care a cucerit Babilonul în 539 î.Hr., la scurt timp după viziunea lui Daniel.

Viziunea lui Daniel, care descrie „leul” căruia i s-au smuls aripile și i s-a dat o „inimă de om,” reflectă această perioadă de tranziție și declin. Aceasta ilustrează atât transformarea personală a lui Nebucadnețar, cât și declinul imperiului babilonian după moartea sa.

Babilonului, care urma să fie înlocuit de un nou imperiu mondial.

• Și iată că o a doua fiară era ca un urs și stătea într-o rână; avea trei coaste în gură între dinți; și i s-a zis: "Scoală-te și mănâncă multă carne!”

Ursul din viziunea lui Daniel

În Daniel 7:5, Daniel descrie o a doua fiară, „ca un urs”, care „stătea într-o rână” și avea „trei coaste în gura între dinți”. Această fiară primește porunca „Scoală-te și mănâncă multă carne”, sugerând un comportament agresiv și cuceritor. Simbolismul acestei fiare este asociat cu Imperiul Medo-Persan, care a urmat după căderea Babilonului. Să explorăm detaliile acestei descrieri și implicațiile lor istorice și profetice.

1. Ursul – Simbol al Medo-Persiei

Ursul este un animal masiv, puternic și cunoscut pentru brutalitatea sa. Spre deosebire de leu, simbolul Babilonului din prima viziune, ursul reprezintă o forță mai greoaie, dar implacabilă. Imperiul Medo-Persan este bine reprezentat de acest simbol, datorită modului său de expansiune lentă, dar constantă și agresivă. Medo-Persia nu era un imperiu cunoscut pentru viteza cuceririlor sale, dar a fost o putere dominantă care a devorat multe națiuni prin războaie și cuceriri militare.

Imperiul Medo-Persan a luat naștere prin alianța între Mezi și Perși, sub conducerea lui Cyrus cel Mare. Deși inițial fusese o alianță echilibrată, perșii au ajuns rapid să domine această coaliție, fapt care este reflectat și în imaginea ursului.

2. „Stătea într-o rână”

Expresia că ursul „stătea într-o rână” sau „într-o parte” poate indica asimetriile din interiorul Imperiului Medo-Persan, unde perșii au devenit mai dominanți decât mezii. Inițial, mezii și perșii au format o alianță egală, dar, treptat, puterea a fost acaparată de perși, sub conducerea lui Cyrus și a succesorilor săi.

Această descriere a ursului reflectă perfect balanța de putere inegală între Mezi și Perși. Perșii, în ciuda alianței, au ajuns să joace un rol mai important în imperiu, impunându-și dominația și preluând conducerea politică și militară.

3. Trei coaste între dinți

Ursul are trei coaste între dinți, un detaliu semnificativ care face referire la cuceririle majore realizate de Imperiul Medo-Persan. Coastele între dinți sugerează națiunile cucerite și înfrânte în timpul expansiunii imperiului. Majoritatea cercetătorilor biblici consideră că aceste trei coaste se referă la trei cuceriri esențiale pentru consolidarea puterii Medo-Persiei:

• Lidia (în Asia Mică, cucerită în 546 î.Hr.),

• Babilon (cucerit în 539 î.Hr.),

• Egipt (cucerit în 525 î.Hr. de Cambyse, fiul lui Cyrus cel Mare).

Aceste cuceriri au marcat expansiunea teritorială a imperiului și au fost decisive pentru consolidarea dominației sale. Coastele reprezintă, astfel, națiunile înfrânte și sfâșiate de puterea Medo-Persiei, indicând modul brutal în care acest imperiu și-a extins teritoriul.

4. „Scoală-te și mănâncă multă carne!”

Această poruncă adresată ursului reflectă apetitul expansionist al Medo-Persiei. Imperiul era dornic să cucerească și să asimileze noi teritorii, în special sub conducerea lui Cyrus cel Mare și a succesorilor săi. Expresia „mănâncă multă carne” indică devorarea națiunilor, cuceririle brutale și absorbția popoarelor în cadrul imperiului. Deși imperiul era tolerant din punct de vedere religios și cultural, cuceririle sale erau marcate de agresiune militară și asimilare forțată.

Medo-Persia, deși a oferit libertate religioasă și o guvernare relativ echitabilă, a cucerit multe teritorii prin războaie sângeroase. De aceea, imaginea ursului care devorează carne reflectă natura nemiloasă a expansiunii acestui imperiu.

5. Contextul istoric: Imperiul Medo-Persan

Imperiul Medo-Persan, care a dominat lumea antică după căderea Babilonului, a devenit una dintre cele mai mari puteri ale vremii. Fondat de Cyrus cel Mare, imperiul a cucerit Babilonul în 539 î.Hr. și s-a extins rapid, ajungând să includă teritoriile din Asia Mică, Mesopotamia, Persia, și Egipt. Deși acest imperiu a fost cunoscut pentru politica sa de toleranță față de popoarele cucerite, expansiunea sa a fost marcată de campanii militare dure.

Cyrus este faimos și pentru politica sa de eliberare a popoarelor exilate, inclusiv a evreilor, cărora le-a permis să se întoarcă în Țara Sfântă și să reconstruiască Templul din Ierusalim. Această politică a fost un aspect remarcabil al guvernării sale, însă nu trebuie uitat faptul că expansiunea militară a Medo-Persiei a fost una agresivă și implacabilă.

Imperiul Medo-Persan a fost mult mai mare ca întindere și populație comparativ cu Imperiul Babilonian, atât la momentul cuceririi Babilonului, cât și la apogeul său.

Dimensiunea Babilonului la momentul cuceririi:

• Imperiul Babilonian (sub Nebucadnețar și urmașii săi) a avut o întindere relativ limitată comparativ cu imperiile ulterioare. La apogeu, teritoriul său acoperea aproximativ 500.000 - 800.000 km².

• Populația Imperiului Babilonian era estimată la aproximativ 10 milioane de locuitori.

Imperiul era concentrat în principal în zona Mesopotamiei (Irakul modern), dar cuprindea și părți din Siria, Palestina, și alte regiuni din Orientul Apropiat. Deși era un imperiu important, în special din punct de vedere cultural și militar, teritoriul său nu era foarte vast în comparație cu cel al Medo-Persiei.

Dimensiunea Imperiului Medo-Persan la momentul cuceririi Babilonului (539 î.Hr.):

La momentul cuceririi Babilonului, Imperiul Medo-Persan, sub Cyrus cel Mare, era deja semnificativ mai mare decât Babilonul.

• Teritoriul Imperiului Medo-Persan la acel moment era deja de aproximativ 2,5 milioane de km², ceea ce îl facea de aproximativ de trei ori mai mare decât Babilonul ca întindere teritorială.

• Populația estimată era în jur de 20-30 de milioane de locuitori, ceea ce înseamnă că imperiul avea aproximativ de două-trei ori mai mulți locuitori decât Babilonul.

Aceasta confirmă că la momentul cuceririi Babilonului, Medo-Persia era într-adevăr de aproximativ trei ori mai mare ca întindere și populație.

Apogeul Imperiului Medo-Persan:

Imperiul Medo-Persan și-a atins apogeul sub Darius cel Mare (522-486 î.Hr.) și Xerxes I (486-465 î.Hr.), când a devenit una dintre cele mai vaste entități politice din lume.

• La apogeul său, Imperiul Medo-Persan acoperea o suprafață de aproximativ 5,5 milioane de km², de aproape 5-6 ori mai mare decât Imperiul Babilonian.

• Populația Imperiului Medo-Persan la apogeu este estimată la aproximativ 50-60 de milioane de locuitori, ceea ce ar însemna de 5-6 ori mai mulți locuitori decât în Imperiul Babilonian.

Imperiul Medo-Persan se întindea de la Marea Egee în vest (cuprinzând părți din Grecia, Anatolia) până la Valea Induluiîn est (în actualul Pakistan și India de nord-vest), incluzând Egiptul, Mesopotamia, Asia Mică, și Iranul. A fost unul dintre cele mai mari imperii din istorie și a dominat o mare parte a lumii cunoscute timp de aproximativ 200 de ani.

• După aceea m-am uitat mai departe și iată o altă fiară, ca un pardos, care avea pe spate patru aripi ca o pasăre; fiara aceasta avea și patru capete și i s-a dat stăpânire.

Pardosul în viziunea lui Daniel

În Daniel 7:6, pardosul cu patru aripi și patru capete reprezintă Imperiul Grec, în special sub conducerea lui Alexandru cel Mare. Această descriere subliniază viteza impresionantă cu care Grecia a cucerit Imperiul Medo-Persan și alte teritorii, precum și divizarea imperiului după moartea lui Alexandru.

1. Pardosul cu patru aripi – Viteza cuceririlor grecești

Pardosul este simbolul perfect pentru Grecia datorită vitezei și agilității militare cu care Alexandru cel Mare a reușit să cucerească teritorii vaste. În comparație cu leul (Babilon) și ursul (Medo-Persia), care reprezintă puterea și forța brută, pardosul cu patru aripi sugerează o cucerire extrem de rapidă și eficientă. Aripile suplimentare indică o viteză chiar mai mare decât cea a Babilonului, subliniind rapiditatea fulgerătoare a expansiunii grecești.

În doar câțiva ani (336-323 î.Hr.), Alexandru a cucerit întreaga Medo-Persie, extinzând Imperiul Grec de la Grecia până la India, acoperind teritorii imense din Europa, Asia și Africa. Această expansiune a fost realizată într-un timp extrem de scurt, subliniind superioritatea tactică a armatei lui Alexandru.

2. Patru capete – Împărțirea Imperiului după moartea lui Alexandru

După moartea prematură a lui Alexandru în 323 î.Hr., imperiul său vast a fost împărțit între cei patru generali principali(Diadohii), indicând divizarea imperiului în patru regate distincte:

• Cassandru: Macedonia și Grecia.

• Lysimach: Tracia și o parte din Asia Mică.

• Seleucus: Siria și estul (Mesopotamia, Persia).

• Ptolemeu: Egiptul.

Acest simbolism al celor patru capete reflectă perfect această divizare teritorială după dispariția bruscă a conducătorului lor, care a dus la fragilitatea politică și militară a imperiului grec, în ciuda măreției cuceririlor sale.

3. Grecia comparată cu Medo-Persia

La începutul campaniilor lui Alexandru, Grecia era mult mai mică decât Imperiul Medo-Persan. Grecia înainte de cuceriri era un ansamblu de orașe-state (Atena, Sparta, Macedonia), cu un teritoriu total de aproximativ 150.000-200.000 km². În contrast, Imperiul Medo-Persan se întindea pe circa 5,5 milioane de km², fiind de 30 de ori mai mare decât Grecia ca teritoriu și având o populație mult mai numeroasă.

Această disparitate enormă între Grecia și Medo-Persia face ca cucerirea fulgerătoare a lui Alexandru să fie și mai impresionantă. Deși Grecia era o entitate mult mai mică, Alexandru a reușit să devină un cuceritor global prin strategii militare avansate și o forță mobilă de elită.

4. Stăpânirea acordată Greciei

Expresia „i s-a dat stăpânire” reflectă în plan biblic că ascensiunea Greciei și cuceririle sale nu au fost doar rezultatul puterii omenești, ci și parte a unui plan divin. În această viziune, stăpânirea lumii trece de la un imperiu la altul, iar Grecia a fost instrumentul care a înlocuit Medo-Persia în planul profetic al lui Dumnezeu.

Grecia Antică - armata 

Grecia Antică era alcătuită din multiple orașe-state independente, fiecare cu propriul stil de guvernare și organizare militară. Dintre acestea, Sparta și Atena s-au remarcat pentru disciplinele lor militare deosebite. În perioada lui Alexandru cel Mare, armata greacă, în special cea macedoneană, a devenit una dintre cele mai eficiente și temute forțe militare din lume.

1. Falanga Macedoneană și antrenamentul soldaților

Falanga macedoneană era coloana vertebrală a armatei lui Alexandru. Această formație de infanterie consta în rânduri strânse de soldați (hopliți), echipați cu sarisse (sulițe lungi de 4-6 metri) și scuturi. Soldații din prima linie țineau sulițele în poziție orizontală, oferind o barieră impenetrabilă pentru cavaleria și infanteria inamică.

Antrenamentul soldaților macedoneni era extrem de riguros. Alexandru le cerea soldaților să fie nu doar bine pregătiți fizic, ci și să funcționeze ca o unitate coerentă. De asemenea, soldații erau antrenați în tehnici de luptă corp la corp și utilizarea diferitelor arme. Aceștia erau obișnuiți cu manevre rapide și erau capabili să își păstreze formația sub presiunea inamicului.

2. Tacticile Militare folosite pentru a învinge Medo-Persia

Alexandru cel Mare este considerat unul dintre cei mai mari strategi militari din istorie, iar cucerirea Imperiului Medo-Persan reprezintă una dintre cele mai mari realizări ale sale. Deși persanii aveau o armată mult mai mare, Alexandru a reușit să le învingă prin folosirea unei combinații de manevrabilitate, tactici inovatoare și o utilizare eficientă a cavaleriei.

Bătălii esențiale:

• Bătălia de la Issos (333 î.Hr.): A fost una dintre primele mari victorii ale lui Alexandru împotriva armatei persane, condusă de Darius III. În această bătălie, Alexandru a folosit cavaleria Hetairoi pentru a lovi flancurile persanilor, reușind să-l forțeze pe Darius să fugă. Această strategie a demoralizat armata persană și a dus la o victorie decisivă.

• Bătălia de la Gaugamela (331 î.Hr.): Considerată una dintre cele mai mari realizări militare ale lui Alexandru, această bătălie a marcat sfârșitul Imperiului Medo-Persan. Deși Darius avea o armată superioară numeric, Alexandru a folosit manevre de înșelare și o lovitură directă asupra centrului inamic. Alexandru a reușit să deschidă o breșă în linia inamică și să dezorganizeze armata persană.

3. Perioada de Elenizare

După moartea lui Alexandru cel Mare, în 323 î.Hr., vastul său imperiu a intrat într-o perioadă de elenizare. Aceasta a fost procesul prin care cultura greacă a fost impusă sau adoptată în teritoriile cucerite. Elenizarea a avut un impact semnificativ asupra culturii, filosofiei și structurii politice a fostului Imperiu Medo-Persan.

Elenizarea a avut câteva caracteristici esențiale:

• Limba greacă a devenit limba internațională a comerțului și administrației. Aceasta a facilitat schimburile culturale și a unificat diferitele populații din fostul Imperiu Persan.

• Filosofia greacă s-a răspândit în întreaga regiune, cu școli precum stoicismul și epicureismul devenind populare. De asemenea, ideile lui Aristotel, profesorul lui Alexandru, au influențat profund gândirea politică și filosofică a vremii.

• Fondarea de orașe elenistice, precum Alexandria din Egipt, care a devenit un centru major al învățământului și culturii elenistice.

4. Antioh Epifanul și Elenizarea Forțată

Antioh IV Epifanul, rege seleucid (215–164 î.Hr.), este cunoscut pentru încercarea sa de a impune elenismul în mod forțat, mai ales în Iudeea. El a încercat să impună cultura și religia greacă, înlocuind practicile religioase tradiționale ale evreilor cu cele elenistice.

Decretele lui Antioh Epifanul:

• Antioh a ordonat interzicerea practicilor religioase iudaice, inclusiv respectarea Sabatului și circumcizia. De asemenea, a poruncit instalarea unei statui a lui Zeus în Templul din Ierusalim și a sacrificat animale impure, provocând o mare revoltă în rândul evreilor.

• Acțiunile sale au condus la Revolta Macabeilor (167–160 î.Hr.), în care evreii au luptat pentru a-și recâștiga libertatea religioasă. Aceasta a dus la rededicarea Templului și la stabilirea sărbătorii de Hanukkah. În final, politica de elenizare forțată a lui Antioh Epifanul a eșuat, dar a cauzat multe suferințe și conflicte în regiune.

Cele patru regate și motivele dispariției lor

După moartea lui Alexandru cel Mare în 323 î.Hr., imperiul său vast a fost împărțit între generalii săi, cunoscuți sub numele de Diadohi. Aceștia s-au luptat pentru controlul teritoriilor, iar imperiul a fost fragmentat în patru mari regate, fiecare condus de unul dintre acești generali. Iată o scurtă istorie a celor patru regate și motivele dispariției fiecăruia:

1. Regatul Macedoniei (Condus de Cassandru)

Cassandru, unul dintre generalii lui Alexandru, a preluat controlul asupra Macedoniei și Greciei și s-a declarat rege al Macedoniei în 305 î.Hr. Deși Cassandru a reușit să-și consolideze puterea, regatul său a intrat într-o perioadă de instabilitate după moartea sa în 297 î.Hr.

• Apogeul și căderea: După moartea lui Cassandru, Macedonia a fost slăbită de luptele pentru succesiune și conflictele interne. În ciuda acestora, regatul a rămas o forță regională până la confruntarea cu Republica Romană.

• Dispariția: Macedonia a fost învinsă de romani în bătălia de la Pydna din 168 î.Hr., în timpul domniei lui Perseus, ultimul rege al Macedoniei. Înfrângerea în fața generalului roman Lucius Aemilius Paullus a dus la transformarea Macedoniei într-o provincie romană.

• Motivul dispariției: Instabilitatea politică internă și imposibilitatea de a rezista puterii crescânde a Romei au dus la sfârșitul regatului macedonean.

2. Regatul Traciei și Asia Mică (Condus de Lysimach)

Lysimach, un alt general al lui Alexandru, a preluat controlul asupra Traciei și părților din Asia Mică. Deși el a domnit cu succes timp de mai mulți ani, teritoriile sale au fost contestate de ceilalți Diadohi.

• Apogeul și căderea: Lysimach a extins puterea regatului său în Tracia și Asia Mică, dar a intrat în conflict cu Seleucus I Nicator, regele Imperiului Seleucid. Lysimach a fost învins și ucis în bătălia de la Corupedion în 281 î.Hr. de către Seleucus.

• Dispariția: După moartea lui Lysimach, regatul său s-a prăbușit rapid, iar teritoriile sale din Asia Mică au fost anexate de Imperiul Seleucid, în timp ce Tracia a fost ulterior absorbită de alte puteri regionale.

• Motivul dispariției: Moartea lui Lysimach și conflictele continue cu alți Diadohi au dus la dispariția regatului său, care nu a mai avut un succesor puternic.

3. Imperiul Seleucid (Fondat de Seleucus I Nicator)

Seleucus I Nicator a fondat Imperiul Seleucid, care a controlat teritoriile estice ale fostului imperiu al lui Alexandru, inclusiv Siria, Mesopotamia, Persia și părți din Asia Mică.

• Apogeul și căderea: Imperiul Seleucid a atins apogeul sub conducerea lui Seleucus și a fiului său Antioh I. În ciuda extinderii teritoriale, imperiul a fost marcat de conflicte interne și externe. Una dintre cele mai mari crize a avut loc în timpul domniei lui Antioh IV Epifanul, care a încercat să elenizeze forțat Iudeea, declanșând Revolta Macabeilor (167-160 î.Hr.).

• Dispariția: Imperiul Seleucid a fost treptat slăbit de pierderi teritoriale și de conflictele interne, iar în 63 î.Hr., generalul roman Pompei a transformat Siria într-o provincie romană, marcând sfârșitul Imperiului Seleucid.

• Motivul dispariției: Imperiul Seleucid a suferit din cauza rivalităților interne, războaielor cu alte regate elenistice și expansiunii romane, care a dus la cucerirea și disoluția imperiului.

4. Regatul Ptolemeic (Fondat de Ptolemeu I Soter)

Ptolemeu I Soter, unul dintre cei mai influenți generali ai lui Alexandru, a preluat controlul asupra Egiptului și a fondat dinastia ptolemeică. Alexandria, fondată de Alexandru, a devenit un important centru cultural și comercial sub dinastia Ptolemeilor.

• Apogeul și declinul: Sub dinastia Ptolemeică, Egiptul a prosperat timp de aproape 300 de ani, devenind un centru al culturii elenistice. Ultimul conducător notabil al regatului a fost Cleopatra VII, care a încercat să mențină independența Egiptului prin alianțe cu Iulius Cezar și, ulterior, Marc Antoniu.

• Dispariția: După înfrângerea lui Marc Antoniu și Cleopatra în bătălia de la Actium în 31 î.Hr., Egiptul a fost anexat de Roma în 30 î.Hr. și a devenit o provincie romană.

• Motivul dispariției: Regatul Ptolemeic a fost destabilizat de conflictele interne și de presiunile externe, iar anexarea sa de către Roma a marcat sfârșitul domniei elenistice în Egipt.

Corelarea cu țările moderne de astăzi

1. Regatul Macedoniei (condus de Cassandru)

• În antichitate, Regatul Macedoniei cuprindea partea de nord a Greciei moderne și se extindea în Balcani.
• Țări moderne: Grecia, Macedonia de Nord, și părți din Albania și Bulgaria.

2. Regatul Traciei și Asia Mică (condus de Lysimach)

• Acesta acoperea Tracia (nord-estul Balcanilor) și Asia Mică (teritoriul Turciei de azi).
• Țări moderne: Bulgaria, părți din Grecia (nordul Greciei), Turcia europeană (zona de lângă Istanbul) și Turcia asiatică (Anatolia).

3. Imperiul Seleucid (fondat de Seleucus I Nicator)

• Imperiul Seleucid se întindea din Siria și Mesopotamia până în Persia și părți din Asia Centrală.
• Țări moderne: Siria, Liban, Irak, Iran, Turcia de sud-est, Afganistan, părți din Pakistan și Turkmenistan.

4. Regatul Ptolemeic (fondat de Ptolemeu I Soter)

• Regatul Ptolemeic includea Egiptul și alte părți din nordul Africii.
• Țări moderne: Egipt, Libia și părți din Sudan.

Această împărțire reflectă modul în care teritoriile controlate de aceste regate elenistice se suprapun cu granițele moderne, ceea ce oferă o imagine clară asupra amplorii imperiilor antice în ziua de astăzi.

• După aceea m-am uitat în vedeniile mele de noapte și iată că era o a patra fiară, nespus de grozav de înspăimântătoare și de puternică; avea niște dinți mari de fier, mânca, sfărâma și călca în picioare ce mai rămânea; era cu totul deosebită de toate fiarele de mai înainte și avea zece coarne.

A patra fiară în viziunea lui Daniel

A patra fiară descrisă în viziunea lui Daniel este, așa cum s-a menționat anterior, o imagine simbolică a Imperiului Roman, un imperiu cunoscut pentru brutalitatea, forța sa militară și capacitatea de a domina un teritoriu vast pentru o perioadă lungă de timp. Să analizăm fiecare aspect al textului și să vedem cum se reflectă în istoria și structura acestui imperiu:

1. Nespus de grozavă, înspăimântătoare și puternică

Această descriere reflectă natura feroce a Imperiului Roman, cunoscut pentru cuceririle sale masive și modul său implacabil de a administra și domina teritoriile subjugate. Roma a fost un imperiu expansionist care a cucerit teritoriile din Europa, Orientul Mijlociu și Africa de Nord prin forță brută și o strategie militară foarte bine organizată.

2. Dinți mari de fier

„Dinții de fier” simbolizează forța militară a Romei, remarcându-se prin eficiența și disciplina legiunilor romane. Armata romană era una dintre cele mai bine organizate din lume, fiind cunoscută pentru disciplina strictă și capacitatea de a înfrunta armate mult mai numeroase. Fierul, simbolul durității, reprezintă dominația militară a Romei, care nu se limita doar la cucerirea teritoriilor, ci și la distrugerea completă a oricărei rezistențe.

3. Mânca, sfărâma și călca în picioare

Această frază evidențiază metoda nemiloasă prin care Roma își extindea puterea. În afara cuceririi, Roma avea tendința de a distruge complet inamicii care se împotriveau. Un exemplu faimos este distrugerea Cartaginei în 146 î.Hr., după ce romanii au înfrânt-o definitiv în urma războaielor punice. După victoria finală, romanii au distrus orașul complet, asigurându-se că nu se va ridica niciodată din nou.

4. Cu totul deosebită de fiarele dinainte

Roma a fost diferită de imperiile anterioare (Babilon, Medo-Persia și Grecia) prin stabilitatea și organizarea sa politică și juridică. Sistemul legal roman a avut o influență majoră asupra dreptului modern, iar modul în care imperiul era organizat administrativ i-a permis să conducă teritoriile cucerite cu eficiență. De asemenea, durata lungă de existență a Imperiului Roman l-a făcut un imperiu unic în istorie.

5. Contextul istoric al Imperiului Roman

Imperiul Roman a fost înființat oficial în 27 î.Hr., când Augustus a devenit primul împărat. De atunci, Roma a dominat Mediterana și Europa de Vest timp de secole. Războaiele sale celebre, precum cele împotriva cartaginezilor și cuceririle britanice, au extins enorm influența Romei. Totuși, Imperiul Roman a început să decadă treptat din cauza problemelor interne, cum ar fi corupția, conflictele politice, răscoalele provinciale și presiunile externe, mai ales invaziile triburilor barbare.

6. Căderea Imperiului Roman

Imperiul Roman a început să slăbească semnificativ în secolul al III-lea d.Hr. din cauza invaziilor repetate, a crizelor economice și a luptei pentru putere între diferiți împărați. În cele din urmă, împăratul Teodosie I a împărțit imperiul în două părți în 395 d.Hr.: Imperiul Roman de Apus și Imperiul Roman de Răsărit (sau Bizantin). În timp ce partea de est a supraviețuit până în 1453, Imperiul Roman de Apus a căzut în 476 d.Hr., când ultimul împărat, Romulus Augustulus, a fost înlăturat de Odoacru, un lider barbar.

Originea și migrațiile vizigoților și ostrogoților

Originea nordică a gotilor: Vizigoții și ostrogoții fac parte din triburile gotice, care își au originea, potrivit tradițiilor istorice, în regiunile nordice ale Europei, în special în zona Scandinaviei (probabil sudul Suediei). În secolele II și III d.Hr., aceste triburi au început să migreze din nordul Europei către regiunile mai sudice și estice ale continentului. În timpul acestor migrații, au traversat râurile Dunărea și Nistru și au intrat în contact cu Imperiul Roman.

Divizarea gotilor: Triburile gotice s-au împărțit în două ramuri principale:

• Vizigoții (goti de vest): După ce au migrat din nord, vizigoții s-au așezat inițial la nord de Dunăre, în regiuni care astăzi cuprind România, Ungaria și Bulgaria. Au jucat un rol semnificativ în conflictele cu Imperiul Roman și au contribuit la declinul acestuia.

• Ostrogoții (goti de est): S-au stabilit mai la est, în regiunile din jurul Mării Negre, ocupând părți din Ucraina și nord-estul României. După o perioadă de subjugare sub huni, ostrogoții s-au ridicat din nou ca forță politică și militară și au jucat un rol esențial în cucerirea Italiei.

Stabilirea temporară în alte teritorii

Vizigoții si ostrogoții au folosit locuri de tranzit sau stabilire temporară înainte să migreze mai departe spre sud și vest, în Imperiul Roman.

• Vizigoții: După ce au traversat Dunărea, au ocupat pentru o vreme părți din Muntenia, Moldova și alte regiuni la sud și nord de fluviu, inclusiv Bulgaria. Începând cu secolul al IV-lea, vizigoții au intrat în Imperiul Roman, unde, sub conducerea lui Alaric, au jefuit Roma în 410 d.Hr. și au fondat în cele din urmă un regat în sudul Franței și Spaniei.

• Ostrogoții: Au avut o prezență în regiunile nordice de la Marea Neagră, inclusiv în Ucraina și nord-estul României. După o perioadă de subjugare sub huni, ostrogoții s-au organizat și, sub conducerea lui Theodoric cel Mare, au invadat Italia în secolul al V-lea, unde au fondat un regat puternic.

1. Contextul înainte de destrămarea Imperiului Roman

Interpretarea despre cele zece coarne ale Imperiului Roman, așa cum este descrisă în profeția din Daniel 7, este profund legată de ideea fragmentării imperiului după căderea acestuia. Coarnele simbolizează puteri emergente sau regate care au apărut în urma destrămării Imperiului Roman de Apus. Cu toate acestea, observăm că aceste regate și teritorii existau într-o formă incipientă în interiorul structurii administrative a imperiului înainte de prăbușirea sa.

În timpul Imperiului Roman de Apus, multe dintre regiunile care au devenit centre de putere independentă după prăbușirea imperiului existau deja ca provincii sau regiuni importante. Acestea includeau Italia, Galia, Britania, Hispania, și alte regiuni care făceau parte din sistemul administrativ roman. Cu toate că erau integrate într-un imperiu unitar, fiecare dintre ele avea o anumită autonomie locală, iar administrația romană se baza pe un sistem descentralizat, cu guvernatori locali.

2. Identificarea celor zece teritorii

Imperiul Roman de Apus s-a fragmentat treptat sub presiunea invaziilor triburilor germanice și a altor factori interni, iar aceste teritorii au devenit regate independente sau zone controlate de puteri emergente. Iată o listă a celor zece teritorii, legate de coarnele profetice din Daniel:

Italia

Centrul Imperiului Roman și Roma însăși. După căderea Romei, această regiune a fost controlată de ostrogoți și mai târziu de lombarzi.

• • Țară modernă: Italia

Galia

Cunoscută astăzi ca Franța, această regiune a fost cucerită de franci sub conducerea lui Clovis, care a fondat Regatul franc.

• Țară modernă: Franța, Belgia

Britania

Regiunea Insulelor Britanice, abandonată de legiunile romane în secolul al V-lea, a fost cucerită de anglo-saxoni.

• Țară modernă: Marea Britanie

Hispania

Peninsula iberică, care a fost preluată de vizigoți după căderea Romei.

• Țară modernă: Spania, Portugalia

Africa de Nord

Provincia Africa, care includea Cartagina, a fost cucerită de vandali, care au fondat Regatul vandal.

• Țări moderne: Tunisia, Algeria, Libia

Germania Romană

 Vestul Germaniei actuale, cucerit de triburile francilor, alemanilor și altor grupuri germane.

• Țară modernă: Germania, parțial Franța și Belgia

Raetia și Noricum

Regiuni alpine care includ astăzi părți din Elveția, Austria și sudul Germaniei. După căderea Romei, triburi germanice și slavii au preluat controlul acestor regiuni.

• Țări moderne: Elveția, Austria, Germania

Pannonia

O regiune care includea Ungaria și părți din Balcani. Ostrogoții și hunii au dominat această regiune după prăbușirea Romei.

• Țară modernă: Ungaria, Serbia, Croația

Dalmația

O regiune din Balcanii de Vest, controlată de diverse triburi, inclusiv de ostrogoți și slavi.

• Țări moderne: Croația, Bosnia și Herțegovina, Slovenia

Sicilia și Sardinia

 Insulele mediteraneene, cucerite inițial de vandali și apoi controlate de ostrogoți și bizantini.

• Țară modernă: Italia (Sicilia și Sardinia)

Diferențele principale între divizarea greacă și cea romană:

1. Imperiul Grec a fost împărțit intern, între generali ai lui Alexandru, care erau deja parte din structura sa și care conduceau regiuni din cadrul imperiului. În acest caz, nu putem vorbi despre forțe externe care au invadat și au cucerit imperiul.
2. Imperiul Roman de Apus, în schimb, a fost destrămat prin invazii externe. Triburi precum vizigoții, ostrogoții, vandalii, francii, anglo-saxonii, etc., au venit din afara granițelor imperiului și au cucerit treptat diverse regiuni ale acestuia. Nu era o diviziune internă, ci o cucerire de către forțe care nu făceau parte din structura politică sau militară romană.

Lista celor zece coarne/triburi și zonele de origine

Vizigoții (Trib gotic)

• Zona de origine: Provin în principal din zona de est a Europei, între Marea Neagră și Marea Baltică (în actualele Ucraina, România și Polonia).

• Regiuni cucerite: Au migrat în sud-vestul Europei, stabilindu-se în Hispania (Spania și Portugalia moderne) și sudul Galiei (sudul Franței moderne). În 410 d.Hr., au jefuit Roma.

Ostrogoții (Trib gotic)

• Zona de origine: Similar cu vizigoții, provin din estul Europei, din regiunea de la nord de Marea Neagră, astăzi părți din Ucraina și România.
• Regiuni cucerite: După invazii succesive, s-au stabilit în Italia, unde au fondat Regatul ostrogot. Ei au cucerit Italia în 488-493 d.Hr. sub conducerea lui Teodoric.

Francii (Trib germanic)

• Zona de origine: Provin din regiunea de la vest de Rin, care se află în actualele Germania, Belgia și Olanda.
• Regiuni cucerite: După prăbușirea Romei, francii, sub conducerea lui Clovis, au cucerit Galia, care corespunde în mare parte cu Franța modernă. Regatul franc a devenit unul dintre cele mai puternice regate post-romane.

Vandalii (Trib germanic)

• Zona de origine: Inițial din nordul Germaniei și Polonia moderne.
• Regiuni cucerite: După ce au migrat prin Galia și Hispania, s-au stabilit în Africa de Nord, în actualele Tunisia, Libia și Algeria. Aici au fondat Regatul vandal și au jefuit Roma în 455 d.Hr..

Burgunzii (Trib germanic)

• Zona de origine: Au venit dintr-o zonă care este acum parte din Polonia și Germania.
• Regiuni cucerite: S-au stabilit în sud-estul Galiei (în actuala Franța, în regiunea cunoscută astăzi ca Burgundia) și au fondat Regatul burgund.

Suevii (Trib germanic)

• Zona de origine: Provin din regiuni de astăzi din Germania și Cehia.
• Regiuni cucerite: După invazia Hispaniei, au format un regat în nord-vestul Hispaniei (în actualele Spaniași Portugalia).

Anglo-saxonii (Triburi germanice)

• Zona de origine: Provin din Germania de nord, Danemarca și Olanda.
• Regiuni cucerite: După retragerea legiunilor romane din Britania, anglii, saxonii și iuții au migrat în Insulele Britanice și au fondat mai multe regate care, în cele din urmă, au devenit Anglia.

Lombarzii (Trib germanic)

• Zona de origine: Provin din Germania de nord (zona Elbei inferioare, în actuala Germania).
• Regiuni cucerite: În secolul al VI-lea, au cucerit Italia de nord, unde au format Regatul lombard.

Alemanii (Trib germanic)

• Zona de origine: Provin din regiunea sud-vestului Germaniei și părți din Elveția.
• Regiuni cucerite: Au ocupat zone din Germania, Alsacia și Elveția modernă, dar nu au format un regat durabil, fiind absorbiți în Regatul franc mai târziu.

Herulii (Trib germanic)

• Zona de origine: Provin din regiunile nordice ale Germaniei și Scandinavia (aproximativ Danemarca modernă).
• Regiuni cucerite: După prăbușirea Romei, au preluat controlul asupra Italiei pentru o perioadă scurtă, dar au fost în cele din urmă absorbiți de Ostrogoți.

Profetic, cele zece coarne apar după fiara a patra (Imperiul Roman), sugerând o perioadă de dezintegrare și de divizare a puterii centrale. Deși teritoriile existau în interiorul imperiului, ele nu aveau independență politică sau militară. Coarnele devin vizibile ca puteri independente doar odată cu prăbușirea autorității centrale romane.

"Cornul mic" din Daniel 7

• M-am uitat cu băgare de seamă la coarne și iată că un alt corn mic a ieșit din mijlocul lor, și dinaintea acestui corn au fost smulse trei din cele dintâi coarne. Și cornul acesta avea niște ochi ca ochii de om și o gură care vorbea cu trufie.

… 

• Eu mă uitam mereu, din pricina cuvintelor pline de trufie pe care le rostea cornul acela: m-am uitat până când fiara a fost ucisă, și trupul ei a fost nimicit și aruncat în foc ca să fie ars.
• Și celelalte fiare au fost dezbrăcate de puterea lor, dar li s-a îngăduit o lungire a vieții până la o vreme și un ceas anumit.
• …
• În urmă am dorit să știu adevărul asupra fiarei a patra, care se deosebea de toate celelalte; și era nespus de grozavă: avea dinți de fier și gheare de aramă, mânca, sfărâma și călca în picioare ce rămânea;
• și asupra celor zece coarne pe care le avea în cap, și asupra celuilalt corn care ieșise și înaintea căruia căzuseră trei; asupra cornului acestuia care avea ochi, o gură care vorbea cu trufie și avea o înfățișare mai mare decât celelalte coarne.
• …
• El mi-a vorbit așa: "Fiara a patra este o a patra împărăție care va fi pe pământ. Ea se va deosebi de toate celelalte, va sfâșia tot pământul, îl va călca în picioare și-l va zdrobi.
• Cele zece coarne înseamnă că din împărăția aceasta se vor ridica zece împărați. Iar după ei se va ridica un altul care se va deosebi de înaintașii lui și va doborî trei împărați.
• El va rosti vorbe de hulă împotriva Celui Preaînalt, va asupri pe sfinții Celui Preaînalt și se va încumeta să schimbe vremurile și legea; și sfinții vor fi dați în mâinile lui timp de o vreme, două vremuri și o jumătate de vreme.

Interpretarea legată de "cornul mic" din Daniel 7:8, care a smuls trei din cele zece coarne, este complexă și a generat multiple teorii de-a lungul timpului, majoritatea legate de Biserica Romei și de apariția papalității ca o putere religioasă și politică semnificativă. Aceasta a avut loc în contextul căderii Imperiului Roman de Apus și al apariției regatelor barbare care au preluat controlul asupra diferitelor părți ale imperiului. Să analizăm cum se potrivește această interpretare cu triburile și regatele care au urmat destrămării Romei și cum a reușit "cornul mic" să preia puterea.

Cornul mic care apare și smulge trei dintre cele zece coarne este interpretat de mulți comentatori biblici ca fiind o putere care s-a ridicat după căderea Imperiului Roman și care a preluat treptat controlul asupra altor puteri. În interpretarea clasică, cornul mic este asociat cu Biserica Romei, în special cu papalitatea, care a devenit o forță centrală în politica europeană în Evul Mediu.

Cele trei coarne smulse:

1. Herulii: După ce Odoacru, liderul herulilor, a înlăturat ultimul împărat roman din Apus în 476 d.Hr., herulii au controlat Italia. Însă Odoacru a fost învins și ucis de ostrogoți în 493 d.Hr., sub conducerea lui Teodoric cel Mare.
2. Ostrogoții: După cucerirea Italiei de către ostrogoți, aceștia au dominat regiunea până în anii 550, când au fost înfrânți de armatele bizantine sub conducerea generalului Belisarius, în timpul campaniilor lui Iustinian I. Această înfrângere a eliminat ostrogoții ca putere politică în Italia.
3. Vandalii: Vandalii au jucat un rol esențial în prăbușirea Romei prin jafurile lor și au fondat un regat în Africa de Nord. Însă, în 533 d.Hr., vandalii au fost înfrânți de Imperiul Bizantin sub conducerea aceluiași general Belisarius, care a restabilit controlul roman asupra Africii de Nord.

Aceste trei regate – herulii, ostrogoții și vandalii – au fost eliminate sau înfrânte de forțele bizantine sau de influența crescândă a Bisericii Romei. Smulgerea lor a deschis calea pentru consolidarea puterii papale în Europa.

Să stabilim exact cum au evoluat lucrurile în conformitate cu interpretările clasice ale profeției din Daniel 7 și realitățile istorice din perioada respectivă.

În anul 538 d.Hr., după înfrângerea finală a ostrogoților în bătălia de la Roma, Papa a început să exercite o influență tot mai mare atât spiritual, cât și politic în Europa. Acesta este momentul în care Papalitatea începe să preia autoritatea asupra Europei, mai ales după eliminarea celor trei regate rivale: vizigoții, ostrogoții și vandalii.

Cele 7 coarne rămase după anul 538 d.Hr.

După eliminarea celor trei triburi menționate mai sus, rămân șapte regate sau coarne care s-au supus Papalității. Aceste regate au continuat să existe și să formeze baza puterii politice și religioase în Europa, sub influența crescândă a Papei. Iată o listă a celor șapte regate rămase și teritoriile pe care le controlau în anul 538 d.Hr.:

1. Francii

• Teritoriu: Galia (Franța modernă)
• Status: Francii erau cel mai puternic regat germanic și au devenit principalul aliat al Papalității. În anul 800 d.Hr., Papa l-a încoronat pe Carol cel Mare (Charlemagne) ca Împărat Roman, marcând începutul Sfântului Imperiu Roman.

2. Burgunzii

• Teritoriu: Regiunea Burgundia, în sud-estul Galiei (Franța modernă) și părți din Elveția și Italia de nord.
• Status: Burgunzii au fost supuși influenței Francilor și s-au aliniat cu Papalitatea, făcând parte din structura politică a Europei medievale.

3. Lombarzii

• Teritoriu: Italia de nord și părți din Austria.
• Status: Lombarzii au controlat Italia de nord pentru o perioadă lungă, dar au fost mereu într-o relație complexă cu Papalitatea. În cele din urmă, francii au intervenit pentru a-i învinge, în 774 d.Hr., și au transferat teritoriile lor sub influența Papei.

4. Anglo-saxonii

• Teritoriu: Britania (Anglia modernă)
• Status: Anglia a fost inițial păgână, dar a fost creștinată începând cu anul 597 d.Hr. sub influența misionarilor trimiși de Papă. Anglo-saxonii au ajuns treptat sub influența Papalității.

5. Suevii

• Teritoriu: Nord-vestul Hispaniei (în special Galicia și Portugalia modernă).
• Status: Suevii au fost, pentru o perioadă, una dintre puterile din nordul Hispaniei. Deși mai puțin influenți decât vizigoții, au avut o relație subordonată față de Papalitate.

6. Alemanii

• Teritoriu: Germania de sud-vest și părți din Elveția.
• Status: Alemanii au fost absorbiți în Regatul Franc și au fost aduși sub controlul Papei indirect prin supunerea francilor.

7. Bavarii

• Teritoriu: Bavaria (Germania de sud-est) și părți din Austria.
• Status: Bavarii au fost un alt trib germanic care a devenit subordonat Francilor și, implicit, Papalității.

Papalitatea și regatele supuse (538 d.Hr. - 1798 d.Hr.)

După eliminarea celor trei triburi (vizigoți, ostrogoți și vandali), Papalitatea a început să își extindă autoritatea asupra Europei, iar cele șapte regate rămase au intrat sub influența sau controlul spiritual și politic al Papei.

• Francii au fost cei mai puternici și au devenit protectorii Papalității, începând cu Carol cel Mare. Sub auspiciile lor, Papalitatea a continuat să exercite un rol semnificativ în Europa.

• Alte regate, cum ar fi Lombarzii și Burgunzii, au fost treptat absorbite sau aduse sub controlul mai larg al Francilor sau al Sfântului Imperiu Roman, păstrând în același timp legături strânse cu Papalitatea.

Ce a făcut Papa în perioada 457-538 d.Hr., în timpul cuceririlor și jafurilor Romei?

În această perioadă tulbure, Roma a fost jefuită și ocupată de mai multe ori, iar Papa a fost nevoit să gestioneze o situație extrem de dificilă. Iată ce s-a întâmplat:

• Jefuirea Romei (410 d.Hr.): Roma a fost jefuită de vizigoți sub conducerea lui Alaric I. Papa Inocențiu I era la Roma în această perioadă și, deși nu a avut putere militară pentru a împiedica jefuirea, Biserica a rămas importantă, mai ales în eforturile de refacere după atac.
• Cucerirea Romei de către ostrogoți: După ce vizigoții și-au continuat migrația spre Hispania, ostrogoții sub conducerea lui Teodoric cel Mare au preluat controlul asupra Italiei în 493 d.Hr.. În acest timp, Papalitatea a rămas la Roma, însă influența papală era limitată de ostrogoți. Papa Simac (498-514 d.Hr.) și alți papi ai perioadei au avut relații dificile cu stăpânitorii ostrogoți, dar nu s-au refugiat.
• Jefuirea Romei (455 d.Hr.): Roma a fost jefuită de vandali în timpul Papei Leon I, dar Papa a rămas în oraș și chiar a negociat cu liderul vandal Genseric, prevenind o distrugere totală a orașului. Această perioadă de atacuri succesive a slăbit autoritatea politică a Romei, dar Papalitatea și-a păstrat rolul spiritual.

În concluzie, deși Roma a fost ocupată și jefuită de mai multe ori, Papa nu a fugit din oraș în mod permanent. Papalitatea a rămas la Roma și a supraviețuit acestei perioade, chiar dacă a avut o influență politică limitată în timpul ocupațiilor ostrogote.

Autoritatea Papei în Apus versus Răsărit:

Autoritatea Papei era limitată doar la Apus. Imperiul Bizantin (Răsăritul) nu recunoștea autoritatea supremă a Papei, iar Biserica de Răsărit (ortodoxă) avea propriul Patriarh la Constantinopol. Astfel, puterea Papei în Răsărit era extrem de redusă, iar conflictul dintre Apus și Răsărit a culminat în Marea Schismă din 1054 d.Hr., care a separat oficial Biserica Catolică (Apus) de Biserica Ortodoxă (Răsărit).

Zonele de influență:

• Până în 1798, Papa avea autoritate spirituală și politică mai ales în Europa de Vest, incluzând teritoriile din Italia, Franța, Spania, Germania, și părți din Anglia.

• Astăzi, influența Papalității este mai redusă, dar încă semnificativă, mai ales în Italia, Spania, Polonia și regiuni din America Latină (cum ar fi Brazilia, Argentina, Mexic), unde Biserica Catolică rămâne dominantă.

Ce s-a întâmplat in 1798?

În anul 1798, Papalitatea a suferit o lovitură majoră atunci când generalul Napoleon Bonaparte, prin intermediul generalului său Louis-Alexandre Berthier, a intrat în Roma și l-a luat prizonier pe Papa Pius VI. Aceasta este considerată sfârșitul perioadei de dominație absolută a Papalității asupra Europei, după o domnie de peste 1260 de ani(începând cu anul 538 d.Hr.).

Acest eveniment a marcat încheierea temporară, dar nu definitivă, a influenței politice directe a Papalității asupra statelor europene. Influența religioasă a continuat să existe chiar și în aceste condiții extrem de dificile.

De ce Papalitatea este considerată acest"corn mic”?

Iată elementele de identificare ale cornului mic din profeția lui Daniel 7, care au fost interpretate, în mod tradițional, ca referindu-se la Papalitate și influența sa în Europa medievală. 

1. Perioada de dominație – o vreme, două vremuri și o jumătate de vreme (1260 de ani):

• Această perioadă simbolică de 1260 de ani este considerată perioada de putere politică absolută a Papalității, între 538 d.Hr. (după înfrângerea ostrogoților) și 1798 d.Hr. (când Papa Pius VI a fost capturat de forțele lui Napoleon).

• În această perioadă, Papalitatea a avut un rol central în politica europeană, în special prin influența sa asupra regilor și împăraților. Autoritatea sa nu a fost doar religioasă, ci și politică, influențând puternic structura societății medievale.

2. Ochii ca ochii de om și gura care vorbea cu trufie:

• Ochii de om simbolizează, în mod tradițional, înțelepciunea sau cunoașterea umană, ceea ce sugerează o putere sofisticată, capabilă să administreze și să influențeze. Papalitatea, în perioada sa de putere, era considerată o instituție sofisticată, cu o vastă rețea administrativă și o cunoaștere teologică extinsă.

• Gura care vorbea cu trufie se referă la afirmațiile grandioase făcute de Papalitate în legătură cu autoritatea supremă. De-a lungul istoriei, papii au afirmat că sunt vicarii lui Hristos pe pământ, pretinzând o autoritate spirituală supremă asupra tuturor regilor și liderilor, ceea ce a fost perceput ca trufie sau îngâmfare în raport cu alte puteri și religii.

3. Cuvintele pline de trufie și autoritatea Papalității:

• Așa cum e menționat, Daniel a fost impresionat de cuvintele pline de trufie ale cornului mic. Aceasta sugerează că acest corn s-a remarcat nu doar prin acțiuni politice, ci și prin discursuri ambițioase și afirmații grandioase.

• Papalitatea a avut o influenta uriașă în definirea doctrinelor și legilor religioase și și-a afirmat supremația asupra regilor și împăraților Europei de Vest. Această autoritate spirituală asupra conducătorilor politici era o trăsătură unică, pe care alte regate nu o aveau. Papa nu era doar un conducător religios, ci și un lider politic, care putea să excomunice și să disciplineze regii.

4. Infățișarea mai mare decât celelalte coarne:

• Aici vedem un alt element important: cornul mic avea o înfățișare mai mare decât celelalte coarne, ceea ce simbolizează autoritatea superioară pe care a dobândit-o.

• Papalitatea a avut o influenta semnificativă asupra Europei, care a eclipsat autoritatea regatelor individuale. Deși nu avea o armată proprie în sens tradițional, puterea sa spirituală era atât de mare încât papii puteau controla regatele și dictau adesea politica internă a acestora.

5. Rostirea de hule împotriva Celui Preaînalt:

• Vorbele de hula împotriva lui Dumnezeu au fost interpretate în mod tradițional ca referindu-se la pretențiile religioase ale Papalității. Aceste pretenții includeau afirmarea că Papa este reprezentantul lui Hristos pe pământ și deținătorul autorității supreme asupra Bisericii și mântuirii sufletelor.

• De asemenea, în acest context, hula poate fi văzută ca referindu-se la schimbarea învățăturilor religioase sau la pretențiile supraomenești legate de Papalitate.

6. Schimbarea vremurilor și a legii:

• Așa cum e menționat, acest corn mic s-a încumetat să "schimbe vremurile și legea". În interpretarea tradițională, aceasta face referire la modificările religioase pe care le-a făcut Papalitatea, cum ar fi schimbarea zilei de închinare de la Sabat (sâmbătă) la Duminică, și schimbările doctrinale în privința altor practici religioase.

• Papalitatea a influențat, de asemenea, și legile laice, având un impact direct asupra codurilor legale și a structurilor de guvernare din Europa.

7. Persecuția sfinților și biruința asupra lor:

• Un alt element important este persecuția sfinților. Profeția menționează că cornul mic va face război împotriva sfinților și îi va birui.

• În istorie, Papalitatea a fost implicată în persecuții religioase, cum ar fi Inchiziția, în care mii de oameni au fost acuzați de erezie și au fost pedepsiți sau chiar executați pentru că se opuneau dogmelor și autorității Bisericii. Acest lucru este interpretat ca fiind împlinirea acestei profeții.

8. O vreme, două vremuri și o jumătate de vreme (1260 de ani):

• 1260 de ani este perioada atribuită dominației Papale. Această perioadă începe, conform interpretărilor clasice, în 538 d.Hr., când ostrogoții au fost eliminați, lăsând drumul liber Papalității, și se termină în 1798 d.Hr., când Papa Pius VI a fost capturat de generalul Berthier, sub ordinele lui Napoleon. Aceasta a fost considerată o încheiere simbolică a puterii politice dominante a Papalității în Europa.

9. Judecata finală și distrugerea cornului mic:

• Profeția spune că va veni un timp când Dumnezeu va face dreptate și va lua stăpânirea acestui corn mic, iar Împărăția lui Dumnezeu va fi instaurată. Aceasta este o referință la o judecată finală și la distrugerea definitivă a acestui sistem de putere.

Papalitatea se consideră oficial "Capul Bisericii lui Hristos"

Papalitatea se consideră "Capul Bisericii lui Hristos", bazându-se pe conceptul că Papa este succesorul Sfântului Petru, care, conform tradiției catolice, a fost primul episcop al Romei. Această doctrină este centrală în Biserica Romano-Catolică, iar Papa este recunoscut ca Vicarius Christi (Vicarul lui Hristos), adică reprezentantul lui Hristospe pământ.

Catehismul Bisericii Catolice afirmă în mod clar acest lucru: Papa, în calitate de episcop al Romei, are autoritatea supremă în Biserica lui Hristos și este considerat păstorul universal al întregii Biserici. Această doctrină a fost întărită la Conciliul Vatican I (1869-1870), unde a fost proclamat dogma infailibilității papale, ceea ce înseamnă că atunci când Papa vorbește „ex cathedra” în chestiuni de credință și morală, el este considerat infailibil.

Această pretenție de supremație spirituală este una dintre trăsăturile pe care le vedem reflectate în Daniel 7, în descrierea cornului mic, care vorbește „cu trufie” și pretinde o autoritate spirituală unică.

Papalitatea se consideră moștenitoarea autorității în Imperiul de Apus

Papalitatea s-a prezentat, de-a lungul istoriei, ca fiind moștenitoarea simbolică a Imperiului Roman de Apus. După prăbușirea Imperiului Roman de Apus în 476 d.Hr., Papalitatea a devenit una dintre instituțiile care a preluat vidul de putere lăsat în urmă, și de-a lungul Evului Mediu, Papa a fost considerat o autoritate centrală, atât religioasă, cât și politică.

• Un moment semnificativ în această moștenire a fost în 800 d.Hr., când Papa Leon al III-lea l-a încoronat pe Carol cel Mare ca Împărat Roman (inițiind Sfântul Imperiu Roman), restaurând astfel simbolic un Imperiu Roman de Apus, sub auspiciile Bisericii.

• Mai mult, titlul de „Pontifex Maximus”, care era deținut de împărații romani, a fost preluat de Papă. Acest titlu reflectă continuitatea și pretenția Papei de a fi liderul spiritual suprem al lumii creștine, la fel cum împărații romani aveau o autoritate supremă asupra Imperiului.

De-a lungul Evului Mediu, Papalitatea a continuat să joace un rol central în politica europeană, încheind tratate, organizând Cruciade și având un cuvânt greu de spus în succesiunea regală și conflictele din Europa.

Folosirea limbii latine – are relevanță pentru identificarea cu cornul cel mic

Da, folosirea limbii latine până în ziua de azi de către Biserica Romano-Catolică este semnificativă din mai multe puncte de vedere:

• Limba latină a fost limba oficială a Imperiului Roman și, după căderea imperiului, a rămas limba Bisericii și a teologiei creștine occidentale. Papalitatea a păstrat limba latină ca limbă liturgică și oficială, fiind un simbol al continuității moștenirii romane.
• Folosirea latininei este, de asemenea, un simbol al autoritarismului papal. În timp ce alte limbi naționale au început să fie folosite în Bisericile locale, latina a rămas limba oficială a Riturilor Catolice, fiind folosită pentru Liturghie, documente oficiale, și alte ceremonii importante.
• De asemenea, latina servește ca un simbol al unității Bisericii Catolice din întreaga lume, dar și ca o amintire a pretenției Papalității de a fi succesoarea Imperiului Roman de Apus.

În contextul identificării cu cornul cel mic, folosirea continuă a limbii latine reflectă persistența și autoritatea istorică a Papalității, care, prin tradițiile sale și sistemul său ierarhic, se conectează direct la Imperiul Roman.

Creștinismul din Imperiul de Răsărit și relația cu cornul mic:

Imperiul de Răsărit (Bizantin) a avut o dezvoltare foarte diferită față de Apus. Creștinismul din Răsărit, organizat în jurul Bisericii Ortodoxe și a Patriarhiei de la Constantinopol, nu a recunoscut niciodată supremația Papei și a fost în conflict constant cu Papalitatea.

• În 1054 d.Hr., a avut loc Marea Schismă, care a oficializat separarea între Biserica de Apus (Catolică) și Biserica de Răsărit (Ortodoxă). Aceasta a avut un impact semnificativ asupra ambelor părți, ducând la două tradiții creștine foarte distincte.
• Biserica Ortodoxă nu a avut niciodată un singur lider cu autoritate absolută, precum Papa. În loc de aceasta, Biserica Ortodoxă era condusă de Patriarhi regionali și nu a pretins o autoritate politică la fel de mare ca cea a Papalității. În Răsărit, Împăratul Bizantin avea un rol religios important (simbolizat prin conceptul de „Cezaropapism” – împăratul avea puteri atât laice, cât și religioase).

Există o legătură între cornul mic și Răsărit?

• Papalitatea (cornul mic) nu a avut autoritate în Răsărit, deoarece Biserica de Răsărit și Imperiul Bizantin nu au recunoscut supremația papală. Autoritatea Papei s-a limitat la Imperiul de Apus, iar evenimentele din Răsărit au decurs foarte diferit.
• Dacă privim Imperiul Bizantin și creștinismul din Răsărit, descrierea cornului mic din Daniel 7 nu pare să se aplice aici, deoarece Biserica Ortodoxă nu a avut niciodată o figură centralizată cu o astfel de autoritate politică și spirituală, iar Răsăritul nu a experimentat aceeași dinamică politică religioasă ca în Apus.

Cornul mic și venirea Fiului omului

Noua informație pe care o primește Daniel, comparativ cu viziunea din Daniel 2, este legată de cornul mic și de venirea Fiului omului, care înaintează spre Cel Îmbătrânit de zile. Aceasta introduce un concept esențial în profeția biblică, care este judecata și instaurarea Împărăției lui Dumnezeu.

• Mă uitam la aceste lucruri, până când s-au așezat niște scaune de domnie. Și un Îmbătrânit de zile a șezut jos. Haina Lui era albă ca zăpada, și părul capului Lui era ca niște lână curată; scaunul Lui de domnie era ca niște flăcări de foc, și roțile lui ca un foc aprins.
• Un râu de foc curgea și ieșea dinaintea Lui. Mii de mii de slujitori Îi slujeau și de zece mii de ori zece mii stăteau înaintea Lui. S-a ținut judecata și s-au deschis cărțile.
• …
• M-am uitat în timpul vedeniilor mele de noapte și iată că pe norii cerurilor a venit unul ca un fiu al omului; a înaintat spre Cel Îmbătrânit de zile și a fost adus înaintea Lui.
• I s-a dat stăpânire, slavă și putere împărătească, pentru ca să-I slujească toate popoarele, neamurile și oamenii de toate limbile. Stăpânirea Lui este o stăpânire veșnică și nu va trece nicidecum, și Împărăția Lui nu va fi nimicită niciodată.
• …
• Dar sfinții Celui Preaînalt vor primi împărăția și vor stăpâni împărăția în veci, din veșnicie în veșnicie.”
• …
• Am văzut, de asemenea, cum cornul acesta a făcut război sfinților și i-a biruit,
• până când a venit Cel Îmbătrânit de zile și a făcut dreptate sfinților Celui Preaînalt, și a venit vremea când sfinții au luat în stăpânire împărăția.
• …
• Apoi va veni judecata și i se va lua stăpânirea, care va fi prăbușită și nimicită pentru totdeauna.
• Dar domnia, stăpânirea și puterea tuturor împărățiilor care sunt pretutindeni sub ceruri se vor da poporului sfinților Celui Preaînalt. Împărăția Lui este o împărăție veșnică, și toate puterile Îi vor sluji și-L vor asculta!”

1. Cornul mic – noua revelație

• Cornul mic este un element nou în profeția lui Daniel, care nu a fost menționat în Daniel 2. Acolo, imperiile sunt prezentate într-o formă mai simplificată, sub imaginea chipului mare de metal, iar ceea ce este accentuat este succesiunea imperiilor. Dar în Daniel 7, Daniel primește mai multe detalii despre al patrulea imperiu, în special despre faza sa finală, care implică nu doar o putere politică, ci și o putere religioasă-politică – cornul mic.
• Cornul mic are o perioadă definită de dominare: 1260 de zile profetice (ani reali), ceea ce simbolizează o perioadă lungă de timp în care acest sistem hibrid (religios și politic) își va exercita puterea.
• Cornul mic are un caracter unic, fiind descris ca având ochi de om și vorbind cu trufie, iar acest lucru a lăsat o impresie profundă asupra lui Daniel, întrucât arată o putere arogantă, care se ridică nu doar împotriva popoarelor, ci și împotriva lui Dumnezeu.

2. Venirea Fiului omului – o nouă descoperire pentru Daniel

• Într-adevăr, ceea ce este cu totul nou pentru Daniel în această viziune este descrierea venirii Fiului omului pe norii cerului, care înaintează spre Cel Îmbătrânit de zile (Dumnezeu) și primește stăpânirea, slava și puterea împărătească.
• În Daniel 2, focusul era pe Împărăția lui Dumnezeu, care urma să distrugă toate celelalte împărății și să dureze veșnic. Însă detaliul despre Fiul omului care primește stăpânirea și este adus înaintea lui Dumnezeu nu fusese menționat anterior. Acesta este un element nou și esențial:

3. Paralela între Daniel 7 și Daniel 2 – Împărăția lui Dumnezeu

• Există o paralelă clară între cele două capitole, în special când este descrisă Împărăția lui Dumnezeu. În Daniel 2, piatra „a lovit chipul” și a devenit un munte care a umplut întreaga lume. Această piatră simbolizează Împărăția lui Dumnezeu, care va înlocui toate celelalte imperii.
• În Daniel 7, vedem același mesaj, dar cu mai multe detalii. După ce cornul mic și celelalte împărății sunt judecate și nimicite, Împărăția lui Dumnezeu este dată poporului sfânt. Este clar că judecata lui Dumnezeu aduce sfârșitul dominației umane și inaugurarea domniei veșnice a lui Hristos.
• În ambele cazuri, accentul cade pe faptul că domnia lui Dumnezeu este veșnică și nu va fi niciodată înlocuită de altă împărăție sau putere.

4. Judecata și sfârșitul cornului mic

• Un alt aspect nou pentru Daniel este conceptul de judecată care vine după perioada de dominare a cornului mic. După ce cornul mic își exercită puterea timp de 1260 de ani, profeția spune că va urma judecata. Această judecată este descrisă ca fiind una divină, efectuată de Cel Îmbătrânit de zile, iar stăpânirea cornului mic va fi prăbușită și nimicită pentru totdeauna.
• Judecata aceasta aduce dreptate pentru sfinții Celui Preaînalt, care au fost persecutați și asupriți de cornul mic. Aceasta marchează începutul domniei veșnice a lui Dumnezeu, în care sfinții primesc Împărăția.

5. Aspectele unice ale capitolului 7

• Așadar, pe lângă detaliile despre cornul mic și perioada sa de dominare, Daniel primește o nouă viziune esențială despre Fiul omului și judecata finală. Aceste aspecte nu fuseseră menționate în viziunea din Daniel 2 și arată o dezvăluire progresivă a planului lui Dumnezeu, în care Hristos este Cel care va primi stăpânirea asupra tuturor popoarelor și națiunilor.
• În Daniel 7:13-14, Fiul omului este văzut venind pe norii cerurilor, ceea ce indică o autoritate divină și măreție. Acest lucru este în consonanță cu venirea lui Hristos menționată în Noul Testament, unde El va reveni pentru a-și instaura Împărăția.

O observație importantă: 

Daniel nu pune întrebări directe despre "Fiul omului" din viziunea sa din Daniel 7, chiar dacă acest aspect pare să fie nou și destul de impresionant. De ce? Să încercăm să înțelegem mai bine această situație analizând ce ar fi putut ști Daniel din Vechiul Testament despre conceptele de Fiul omului și judecată, precum și cum ar fi putut el să perceapă această scenă.

Să ne concentrăm pe ce ar fi putut ști Daniel deja din Scripturile disponibile în perioada sa, adică în jurul anului 552 i.Hr., când a avut loc viziunea din Daniel 7. Să vedem ce texte sau tradiții ar fi fost disponibile și relevante pentru Daniel în acea perioadă:

1. Torah (Cele cinci cărți ale lui Moise)

În perioada lui Daniel, Torah (cele cinci cărți ale lui Moise: Geneza, Exodul, Leviticul, Numeri, Deuteronomul) era deja stabilită și considerată sacra. Acestea erau texte esențiale pentru religia iudaică și ofereau fundamentele credinței lui Daniel.

Din Torah, ar fi putut înțelege următoarele despre Mesia și despre viitoarele planuri ale lui Dumnezeu pentru Israel:

• Geneza 3:15 – Așa cum am menționat anterior, aceasta este prima profeție despre un Eliberator care va zdrobi capul șarpelui, sugerând venirea cuiva care va învinge răul. Daniel ar fi fost familiarizat cu această promisiune inițială despre Eliberatorul (Mesia).
• Geneza 49:10 – Profeția despre dinastia lui Iuda ar fi fost foarte importantă pentru înțelegerea lui Daniel. El ar fi știut că un conducător va veni din tribul lui Iuda și va aduce domnia asupra popoarelor.
• Deuteronom 18:15 – Profeția lui Moise despre un Profet asemănător lui, care va ridica poporul și va primi autoritate divină. Acest text ar fi avut o mare relevanță pentru Daniel, fiind unul dintre puținele texte care sugerează direct venirea unui lider spiritual.

2. Tradiția orală și scrierile profetice cunoscute

În perioada lui Daniel, scrierile profeților nu erau încă complet canonizate, dar anumite profeții erau cunoscute și circulau prin tradiție orală sau erau deja scrise, chiar dacă nu într-o formă standardizată ca parte a canonului. Este foarte posibil ca Daniel să fi fost familiarizat cu unele dintre aceste profeții.

• Tradiția despre David și promisiunea făcută casei lui David din 2 Samuel 7:12-16 era bine cunoscută. Legământul davidic promitea un rege din dinastia lui David, care va domni pentru totdeauna. Această promisiune era centrală pentru așteptările mesianice evreiești și ar fi fost cunoscută de Daniel.
• Profețiile legate de restaurarea Israelului după exil ar fi circulat în rândul poporului evreu, deoarece evreii așteptau cu nerăbdare ca Dumnezeu să îi elibereze din robie și să restaureze Ierusalimul și regatul. Daniel, ca un slujitor important al curții regale babiloniene, ar fi fost conștient de aceste așteptări.

3. Cartea lui Ieremia:

În perioada lui Daniel, este posibil ca scrierile profetului Ieremia să fi fost cunoscute. Ieremia a fost contemporan cu Daniel, iar profețiile sale au avut un impact direct asupra modului în care Daniel a înțeles exilul babilonian și așteptările legate de viitorul poporului Israel.

• Ieremia 23:5-6 este un text foarte important pentru așteptările mesianice: „Iată, vin zile, zice Domnul, când voi ridica lui David o Odraslă neprihănită. El va împărăți ca împărat și va lucra cu înțelepciune, va face dreptate și judecată în țară. În zilele Lui, Iuda va fi mântuit și Israel va locui liniștit; iată Numele pe care i-L vor da: Domnul, Neprihănirea noastră.”
• Acest text este o referință clară la un Mesia din linia lui David, care va aduce dreptate și mântuire pentru Israel. Daniel ar fi cunoscut profețiile lui Ieremia, deoarece în Daniel 9, se face referire explicită la profețiile lui Ieremia despre durata exilului babilonian.

4. Speranțe referitoare la Mesia și eliberarea Israelului:

În perioada lui Daniel, existau deja așteptări mesianice și escatologice (despre sfârșitul lumii) în rândul evreilor. O mare parte din aceste așteptări se învârteau în jurul ideii de restaurare a regatului lui Israel și de venirea unui conducător uns, care va reface dinastia davidică și va aduce dreptate și pace.

• În exil, evreii nu aveau un rege propriu și trăiau sub dominația puterilor străine. Astfel, așteptarea unui Mesia care să elibereze poporul și să reîntemeieze domnia davidică era probabil o temă foarte vie în această perioadă, chiar dacă nu toate profețiile fuseseră încă scrise.

5. Înțelegerea lui Daniel despre Fiul omului și Mesia

Deși Daniel nu a avut acces la toate textele pe care le avem astăzi în Vechiul Testament, el ar fi fost familiarizat cu noțiunile de Mesia din Torah, din tradițiile legate de David și, probabil, din profețiile lui Ieremia. În plus, Daniel ar fi înțeles că Dumnezeu va aduce un eliberator pentru poporul Israel.

Fiul Omului

Isus se referă la Sine ca Fiul Omului de multe ori în Noul Testament, iar aceasta nu este întâmplător. În mod specific, referirea Lui la Fiul Omului este strâns legată de viziunea din Daniel 7, unde Fiul Omului primește domnia universalădupă o judecată divină în ceruri. Isus, prin folosirea acestui titlu, nu doar că se identifică pe Sine cu această figură profetică, dar și indică în mod subtil natura misiunii sale – una care implică atât suferință și răscumpărare pe pământ, cât și glorie și domnie în ceruri, după împlinirea judecății divine.

1. Isus ca „Fiul Omului” în Noul Testament

Isus folosește titlul Fiul Omului de peste 80 de ori în Evanghelii, și fiecare utilizare are o semnificație profundă legată de misiunea Sa. Titlul este în mod clar inspirat din Daniel 7, dar include și elemente de umilință și suferință care surprind ideea unui Mesia suferind, așa cum se găsește în Isaia 53.

• Marcu 14:61-62: În timpul procesului său înaintea Marelui Preot, Isus este întrebat dacă este Mesia, iar El răspunde: „Eu sunt. Și veți vedea pe Fiul Omului șezând la dreapta Puterii și venind pe norii cerului.”
• Aici, Isus face o referință clară la Daniel 7, afirmând că El este Fiul Omului care va veni pe norii cerului și va primi domnia universală după judecată. Aceasta arată că Isus se identifică direct cu figura Fiului Omului din viziunea lui Daniel.

• Matei 26:64: Isus răspunde în fața Sinhedriului: „De acum încolo veți vedea pe Fiul Omului șezând la dreapta puterii lui Dumnezeu și venind pe norii cerului.”
• Isus face legătura între judecată și venirea Sa viitoare, așa cum este profetizat în Daniel 7, ceea ce implică atât autoritatea Sa divină, cât și rolul Său de judecător.

2. De ce Isus se identifică cu „Fiul Omului” din Daniel?

• Mesia care suferă și este glorificat: În Daniel 7, Fiul Omului primește domnia după o judecată cerească. Acest lucru corespunde perfect cu rolul pe care Isus îl joacă în misiunea Sa pământească. El vine să împlinească lucrarea de răscumpărare și de ispășire a păcatelor, dar gloria și domnia universală nu vor fi acordate până când nu are loc o judecată după moartea, învierea și înălțarea Sa.
• Rolul de mediator între cer și pământ: Prin referirea la Fiul Omului, Isus indică faptul că misiunea Sa include atât o dimensiune pământească, cât și una cerească. El este Dumnezeu întrupat, dar și Rege ceresc, care va primi domnia eternă după împlinirea judecății.
• Mesia escatologic: În viziunea lui Daniel, Fiul Omului primește domnia după ce toate celelalte puteri au fost judecate. Isus, prin învierea Sa și înălțarea la cer, împlinește această viziune. Isus este Regele ceresc, dar gloria și domnia completă vor fi realizate pe deplin la sfârșitul timpurilor, după ce va avea loc judecata finală.

3. Legătura cu Judecata și Împărăția

• Judecata: Așa cum ai observat, judecata este un aspect central al viziunii din Daniel 7, și Isus adesea vorbește despre judecata finală în Noul Testament. De exemplu, în Matei 25:31-32, Isus spune: „Când va veni Fiul Omului în slava Sa cu toți sfinții îngeri, va ședea pe tronul slavei Sale. Toate neamurile vor fi adunate înaintea Lui, și El îi va despărți pe unii de alții, cum desparte păstorul oile de capre.”
• Isus se prezintă pe Sine ca judecătorul final, exact așa cum este prezentat Fiul Omului în viziunea lui Daniel. Acest rol de judecător se potrivește cu înțelegerea evreiască despre judecata finală, dar cu o nouă dimensiune: Isus este Fiul Omului care va conduce această judecată.

• Domnia universală: În Daniel 7, Fiul Omului primește o domnie universală care nu va trece niciodată. Isus face referire la această domnie veșnică în mai multe locuri în Evanghelii, indicând că Împărăția Sa nu este de natura lumii acesteia, ci va fi instaurată după judecată.
• Ioan 18:36: „Împărăția Mea nu este din lumea aceasta; dacă ar fi fost din lumea aceasta, slujitorii Mei s-ar fi luptat, ca să nu fiu dat în mâinile iudeilor; dar acum, Împărăția Mea nu este de aici.”

• Această afirmație subliniază că domnia lui Isus se va manifesta în plinătate după ce vor avea loc evenimentele finale, exact cum este descris în Daniel 7.

4. Rolul „Fiului Omului” pe pământ și în cer

Isus își asumă titlul de Fiul Omului pentru a exprima două realități complementare:

Suferința și sacrificiul:

• Pe pământ, Isus este Fiul Omului care suferă pentru păcatele omenirii, fiind un Slujitor suferind.
• În Marcu 10:45, El spune: „Căci Fiul Omului n-a venit ca să I se slujească, ci ca să slujească și să-și dea viața ca răscumpărare pentru mulți.”
• Acesta este aspectul uman și de sacrificiu al Fiului Omului, care se leagă de misiunea sa de răscumpărare a păcatelor. Această lucrare pe pământ precede scena judecății din Daniel 7.

Glorificarea și domnia:

• După învierea și înălțarea Sa, Isus primește slava și autoritatea universală în ceruri, exact cum Fiul Omului din Daniel 7 primește domnia după judecată. Isus știe că această domnie se va manifesta complet la sfârșitul veacurilor, când va reveni să judece lumea și să instaureze Împărăția Sa veșnică.

Revoluția din 1798 – un „final” temporar

Evenimentul din 1798, când Papalitatea a fost „doborâtă” în urma Revoluției Franceze, nu a fost sfârșitul definitiv al puterii acestui corn mic deoarece nici sfinții nu și-au primit Împărăția în acel an.

1. Revoluția nu este evenimentul final

• În tradiția istoricistă, anul 1798 este văzut ca sfârșitul celor 1260 de ani de dominație papală (538 d.Hr. – 1798 d.Hr.), când generalul Berthier a capturat pe Papa Pius VI și a dus la încheierea puterii politice a Papalității. Totuși, în realitate, acesta nu a fost „finalul final” al puterii cornului mic.

• 1798 a reprezentat mai degrabă un final temporar, o întrerupere în puterea politică și religioasă a Papalității, dar nu evenimentul final, deoarece conform cărții lui Daniel „sfârșitul” profetic al cornului cel mic este legat direct de judecata finală și de momentul când sfinții vor lua în stăpânire împărăția.

2. Sfârșitul real al cornului mic va fi când sfinții primesc împărăția

• Așa cum spune textul din Daniel 7:22, „până când a venit Cel Îmbătrânit de zile și a făcut dreptate sfinților Celui Preaînalt, și a venit vremea când sfinții au luat în stăpânire împărăția”. Acesta este evenimentul final pe care îl așteptăm, și care va avea loc la judecata finală, când domnia nu va mai aparține nici puterilor politice sau filosofice, ci poporului sfânt.

• 1798 nu a fost acest moment. Revoluția franceză a fost o lovitură dată cornului mic, dar nu sfârșitul lui. Filosofii și ideile seculare au câștigat atunci influență, dar sfinții nu au primit stăpânirea Împărăției.

3. Legătura cu evenimentele escatologice

• Textul din Daniel 7 ne arată că puterea acestui corn mic va continua până la judecata finală, și abia atunci se va încheia dominația lui. Până atunci, cornul mic și alte puteri pământești continuă să exercite influență asupra lumii, fie în mod direct, fie prin alianțe politice și religioase.
• Evenimentul final al istoriei umane, când sfinții primesc împărăția, este legat de venirea Fiului Omului și de instaurarea Împărăției lui Dumnezeu, așa cum vedem în Daniel 7:27.

Așadar, anul 1798 nu a fost sfârșitul definitiv al puterii cornului mic iar în capitolul următor, în Daniel 8, se găsește descoperirea profetică a istoriei dincolo de anul 1798.