Capitolul 5

• Împăratul Belșațar a făcut un mare ospăț celor o mie de mai mari ai lui și a băut vin înaintea lor.

Cine este Belșațar?

După moartea lui Nebucadnețar, marele rege al Babilonului, imperiul a trecut printr-o perioadă de tranziții politice și instabilitate, marcată de succesiuni rapide la tron și de lovituri de palat. Amel-Marduk, fiul lui Nebucadnețar, a domnit doar doi ani, fiind asasinat în 560 î.Hr. de cumnatul său, Neriglissar. Acesta din urmă, un om cu experiență militară, a reușit să stabilizeze temporar imperiul, dar moartea sa, în 556 î.Hr., a deschis din nou calea pentru o succesiune rapidă și violentă, culminând cu domnia scurtă și tragică a fiului său, Labashi-Marduk.

În același an, un nou personaj intră în scenă: Nabonid, un nobil și general influent, care devine regele Babilonului. Spre deosebire de predecesorii săi, Nabonid este cunoscut pentru politica sa religioasă neconvențională și pentru devotamentul său față de zeul Sin, în detrimentul zeului tradițional al Babilonului, Marduk. Această deviere de la normele religioase a creat tensiuni în rândul preoțimii și al elitei babiloniene.

Un alt aspect neobișnuit al domniei lui Nabonid a fost decizia sa de a părăsi capitala pentru o lungă perioadă, stabilindu-se în orașul Teima din nord-vestul Arabiei timp de aproape un deceniu. În această absență prelungită, Nabonid și-a lăsat fiul, Belșațar, să preia conducerea treburilor zilnice ale imperiului, în calitate de co-regent. Acest aranjament a fost neobișnuit, întrucât, deși Belșațar avea o poziție influentă, el nu era în mod oficial rege, numele său nefiind menționat în inscripțiile regale ca suveran legitim.

Istoricii antici oferă doar câteva detalii despre Belșațar, însă sursele babiloniene și cele elenistice, cum ar fi scrierile lui Herodot și Xenofon, menționează că în această perioadă finală a domniei babiloniene, imperiul era în declin, iar conducerea lui Belșațar era caracterizată de tensiuni interne și amenințări externe. Cea mai cunoscută mențiune a lui Belșațar provine, însă, din textele biblice, unde rolul său este central în relatarea din Cartea lui Daniel, capitolul 5.

Contextul politico-militar

În noaptea în care se desfășoară scena descrisă în capitolul 5 din Cartea lui Daniel, Babilonul se află într-o situație de tensiune și incertitudine. Pe plan extern, Imperiul Babilonian, odinioară dominant, este amenințat din ce în ce mai mult de ascensiunea rapidă a Imperiului Persan sub conducerea lui Cirus cel Mare. Începând din anul 550 î.Hr., Cirus a cucerit regatul Mediei și a început extinderea teritoriilor sale, devenind o putere amenințătoare în regiune. În doar câțiva ani, imperiul său s-a extins masiv, iar în anul 540 î.Hr., după cucerirea Lydiei în Asia Mică, Babilonul era în mod clar următoarea țintă.

În octombrie 539 î.Hr., armata persană condusă de generalul Gobryas (cunoscut și sub numele de Ugbaru), unul dintre comandanții de încredere ai lui Cirus cel Mare, invadase deja Babilonul. Cu puțin timp înainte, în bătălia de la Opis, armata babiloniană fusese înfrântă decisiv, lăsând practic Babilonul fără apărare în fața invaziei persane.

Bătălia de la Opis, desfășurată la începutul lui octombrie 539 î.Hr., a fost un punct de cotitură major. După această înfrângere, armata babiloniană nu a mai reușit să organizeze o rezistență eficientă, iar majoritatea teritoriilor au căzut rapid în mâinile perșilor. 

În acest context militar dificil, Belșațar, regentul Babilonului, organizează un ospăț grandios, fără să ia în serios pericolul iminent. Deși armata persană era deja aproape de oraș și chiar îl înconjurase, Belșațar continuă să trăiască în iluzia siguranței. Organizarea acestui ospăț opulent sugerează fie o încredere naivă în fortificațiile Babilonului, fie o negare a gravității situației.

Marduk și Sin

Pe lângă aceste amenințări externe, Babilonul era afectat și de tensiuni interne. Nabonid, tatăl lui Belșațar, adoptase o politică religioasă care provocase nemulțumiri în rândul populației și preoțimii. Nabonid favorizase cultul zeului Sin, zeul lunii, în detrimentul zeului Marduk, zeul principal al Babilonului, lucru care a creat o ruptură între el și preoțimea loială lui Marduk. Babilonienii erau puternic legați de cultul tradițional, iar această deviere religioasă a slăbit autoritatea regelui și a generat un sentiment de instabilitate politică și religioasă.

Cetatea Babilonului

Babilonul era un oraș renumit pentru zidurile sale impunătoare și pentru râul Eufrat, care curgea prin mijlocul cetății, oferind protecție naturală. În plus, orașul era bine aprovizionat, ceea ce ar fi putut contribui la sentimentul de siguranță al lui Belșațar și al elitei babiloniene, chiar în fața amenințării persane.

Contextul politic și militar al Babilonului în acea noapte era marcat de un sentiment de iminență a schimbării. Deși Belșațar se afla într-un moment de aparentă sărbătoare, tensiunile interne și amenințările externe prefigurau un deznodământ inevitabil. Atitudinea sa de a organiza un ospăț în timp ce perșii se apropiau sugerează o combinație de negare și disperare, reflectând criza profundă în care se afla imperiul său.

Invitații la ospăț

Cine sunt acei „mai mari” invitați la ospățul împăratului Belșațar și de ce aceștia joacă un rol esențial în desfășurarea evenimentelor?

„Mai marii” chemați la ospăț nu erau doar oficiali sau lideri administrativi ai Babilonului, ci indivizi cu o influență considerabilă asupra societății, în special în momentele de criză. Într-un imperiu aflat în pragul colapsului, cu armatele medo-persane apropiindu-se de capitală, acești lideri erau cei care aveau capacitatea de a mobiliza și controla masele. Într-un context politic și militar fragil, Belșațar a simțit nevoia de a se baza pe forțele care aveau o influență profundă asupra poporului, pentru a încerca să redreseze situația sau, cel puțin, să mascheze realitatea.

Printre acești „mai mari” se numărau, fără îndoială, preoții imperiului, care aveau o poziție proeminentă în Babilon. Ei nu doar că se ocupau de administrarea templelor, ci jucau și un rol major în menținerea stabilității religioase și politice, întrucât religia era un pilon central al societății babiloniene. Acești preoți aveau puterea de a influența percepția publică și, mai ales, de a susține mitologia și teologia imperială. 

În cheful vinului

• Și, în cheful vinului, a poruncit să aducă vasele de aur și de argint pe care le luase tatăl său, Nebucadnețar, din Templul de la Ierusalim, ca să bea cu ele împăratul și mai marii lui, nevestele și țiitoarele lui.
• Au adus îndată vasele de aur care fuseseră luate din Templul Casei lui Dumnezeu de la Ierusalim, și au băut din ele împăratul și mai marii lui, nevestele lui și țiitoarele lui.
• Au băut vin și au lăudat pe dumnezeii de aur, de argint, de aramă, de fier, de lemn și de piatră.

Cheia acțiunii lui Belșațar de a aduce vasele sacre din Templul din Ierusalim pentru ospățul său grandios stă în semnificația religioasă și politică pe care acest gest o avea. Aceste vase nu erau simple obiecte de decor, ci simboluri puternice ale victoriei asupra altor popoare și, implicit, asupra zeilor acestora. În lumea antică, cucerirea unui popor era percepută nu doar ca o victorie militară, ci și ca o înfrângere a zeului acelui popor. De aceea, utilizarea vaselor din Templul lui Israel avea o semnificație profundă, mai ales în contextul spiritual și politic în care se afla Babilonul.

Invitarea „mai marilor” la ospățul lui Belșațar și aducerea acestor vase erau, fără îndoială, un act de devotament față de zeii babilonieni, fie că era vorba despre Marduk, zeul suprem al Babilonului, fie de zeul Sin, favoritul lui Nabonid, tatăl lui Belșațar. Acest gest reprezenta o încercare de reafirmare a superiorității zeilor babilonieni asupra celor ai altor popoare. În același timp, era și o manifestare de dispreț față de zeii învinșilor, considerându-se că dacă un popor a fost înfrânt, zeul său a fost, de asemenea, învins. Dar de ce să fie ales tocmai Dumnezeul lui Israel, când Babilonul cucerise multe alte popoare cu propriile lor divinități și temple?

Răspunsul la această întrebare se leagă de un aspect mult mai profund, unul care vizează nu doar relațiile de putere între Babilon și Israel, ci și o revelație divină pe care unii dintre cei prezenți la ospăț o cunoșteau. În mod cert, în sala ospățului se aflau oameni care își aminteau de profeția pe care Daniel o făcuse cu ani în urmă, atunci când a interpretat visul lui Nebucadnețar. În acea revelație, Daniel a explicat că după „capul de aur” – simbolul Babilonului, cea mai puternică împărăție – va urma o altă împărăție, mai slabă, care va prelua controlul. Cu alte cuvinte, Babilonul, la un moment dat, va fi înlocuit. Mesajul era clar: puterea Babilonului nu va dura veșnic, iar o altă împărăție va apărea pe scena istoriei.

Negarea realității

Acum, în timpul ospățului, realitatea acestei profeții începea să se manifeste. Babilonul tocmai suferise o înfrângere majoră în bătălia de la Opis, iar medo-perșii erau deja la porțile cetății. Situația geopolitică reflecta exact ceea ce Daniel profetizase, iar cei prezenți la ospăț nu puteau ignora acest lucru. Prin urmare, aducerea vaselor din Templul lui Israel nu era un gest întâmplător; era o încercare disperată de a sfida această profeție. Alesul vaselor israelite nu era doar un semn de dispreț față de Dumnezeul lui Israel, ci și un gest simbolic menit să contrazică ceea ce fusese deja revelat. Practic, Belșațar și cei prezenți la ospăț încercau să nege realitatea inevitabilă a căderii Babilonului.

Această negare a realității se încadrează în aceeași linie cu întreaga organizare a banchetului. Ei nu doar că se agățau de ideea măreției Babilonului, dar, prin utilizarea vaselor din Templul din Ierusalim, încercau să demonstreze că nici măcar Dumnezeul lui Israel nu ar putea să oprească această măreție. Așa cum profeția lui Daniel era cunoscută, așa și dorința lor era clară: să anuleze simbolic acea revelație și să arate că Babilonul, condus de puternicii săi zei și lideri, poate sfida orice prevestire, inclusiv pe cea divină.

Cu toate acestea, ironia situației este evidentă. Chiar în timp ce ei încercau să nege această realitate, faptele vorbeau de la sine. Babilonul era deja în declin, iar cucerirea de către perși era iminentă. Cei prezenți la ospăț se aflau într-o stare de orbire spirituală, refuzând să accepte că istoria pe care o scria Dumnezeul lui Israel era mai puternică decât orice sistem religios sau politic babilonian. Aducerea vaselor din Templu nu era doar o dovadă de dispreț, ci un simbol al neputinței lor de a schimba ceea ce fusese deja decretat de Dumnezeu.

Pe scurt, aducerea vaselor din Templul din Ierusalim la ospățul lui Belșațar nu a fost un simplu gest ceremonial, ci o încercare de a nega revelația divină deja cunoscută. Liderii Babilonului, confruntați cu propria lor prăbușire, au ales să sfideze destinul și să se agațe de un trecut glorios, folosind simboluri sacre pentru a încerca să demonstreze că pot schimba cursul istoriei. Dar, după cum se va vedea, acest gest nu va face decât să grăbească căderea lor, căci în final, ceea ce Dumnezeu a hotărât, se va împlini întotdeauna, indiferent de încercările omenești de a ignora sau sfida această realitate.

Mâna misterioasă care scrie pe zid

• În clipa aceea, s-au arătat degetele unei mâini de om și au scris, în fața sfeșnicului, pe tencuiala zidului palatului împărătesc. Împăratul a văzut această bucată de mână care scria.
• Atunci împăratul s-a îngălbenit și gândurile lui l-au tulburat; încheieturile șoldurilor i-au slăbit și genunchii i se băteau unul de altul.

Într-o sală imensă, în care se aflau aproximativ o mie de invitați, este firesc să ne gândim că mai multe sfeșnice luminau spațiul. Cu toate acestea, scena descrisă în capitolul 5 din cartea lui Daniel ne oferă un detaliu important: împăratul Belșațar a fost cel care a văzut mâna care scria pe perete. Această mână supranaturală, care apare „în fața sfeșnicului”, era vizibilă pentru împăratul și cei din imediata lui apropiere, însă este puțin probabil ca toți cei prezenți să fi văzut-o în mod direct.

Dimensiunea unei mâini umane limitează distanța de la care aceasta poate fi clar observată, probabil nu mai mult de 10-20 de metri. Într-o sală atât de mare, mulți dintre invitați, în special cei din capătul opus sau la distanță, nu ar fi văzut detaliile mâinii, ci doar scrisul misterios care a rămas pe tencuiala peretelui. Astfel, intenția acestei revelații divine a fost să fie percepută în primul rând de împărat, cel care trebuia să fie martorul principal al avertismentului transmis de Dumnezeu.

Alegerea de a face ca împăratul să fie cel care vede mâna nu este întâmplătoare. În calitatea sa de conducător, Belșațar era responsabil direct pentru acțiunile sale, inclusiv pentru gestul de sfidare de a folosi vasele sacre din Templul din Ierusalim. Așadar, impactul imediat asupra lui era necesar. Deși scrisul a rămas pe perete pentru ca toți să-l vadă, este evident că întreaga atmosferă de panică a început odată cu reacția împăratului. Cei aflați la distanță, chiar dacă nu au văzut mâna în sine, au fost influențați de starea de șoc și teamă a lui Belșațar, reacție care s-a răspândit rapid printre toți cei prezenți.

Această revelație nu a fost menită neapărat să fie vizibilă pentru toți în același mod. Era suficient ca împăratul, figura centrală a banchetului și a puterii babiloniene, să fie martorul direct al acestei intervenții divine. În cele din urmă, panica lui a afectat întreaga adunare, dar începutul ei a fost personal, destinat să-i transmită clar lui Belșațar că zilele sale și ale împărăției sale erau numărate.

Astfel, putem înțelege că scopul revelației nu a fost doar să aducă un mesaj divin pentru tot poporul Babilonului, ci în mod special pentru cel care avea puterea și responsabilitatea directă. Deși toți cei prezenți au putut vedea scrisul pe perete, simbolul clar al destinului iminent al imperiului, acea noapte a fost destinată să fie văzută și simțită cel mai profund de către împăratul însuși, cel care avea să cadă împreună cu împărăția sa.

Reacția lui Belșațar

În mod specific, textul biblic menționează că mâna care scria a apărut „în fața sfeșnicului”. Traducerea ebraică a acestei expresii folosește termenul בְּפֶן (be'fen), care se traduce mai corect ca „în apropierea” sau „lângă” sfeșnic, ceea ce sugerează că mâna supranaturală a apărut într-o zonă bine iluminată, aproape de împăratul Belșațar. Această poziționare era strategică, permițând împăratului să observe clar scrisul și să fie martorul principal al acestei manifestări divine.

Apariția mâinii, bruscă și neașteptată, a întrerupt festivitatea opulentă a ospățului. Cu toate acestea, detaliile scrisului inițial erau neclare pentru majoritatea participanților, creând o stare de confuzie și panică printre cei prezenți. Întreaga atmosferă a sălii a fost brusc schimbată, iar momentul de veselie a fost înlocuit de frică și nesiguranță.

Reacția lui Belșațar, descrisă cu detalii vii în textul biblic, reflectă impactul profund al acestei revelații. Împăratul, care până atunci se afla în centrul atenției, devine imediat copleșit de frică. Fața sa se îngălbenește, iar corpul său reacționează într-un mod visceral – „genunchii i se izbesc unul de altul” și „i se desfac încheieturile”. Panica lui Belșațar este evidentă, nu doar în expresia sa facială, ci și în reacțiile fizice incontrolabile.

Textul original ebraic folosește termenul בִּרְכּוֹתָיו (birkhotav), care se referă la „genunchi”, sugerând că împăratul era atât de tulburat încât abia putea să își mențină stabilitatea fizică. Traducerile moderne, care folosesc termenul „solduri”, nu reflectă în mod corect sensul original al textului. De asemenea, în Septuaginta, termenul grecesc σπλάγχνα (splanchna) se referă la „măruntaie”, subliniind reacția profund viscerală a împăratului la această revelație.

Înțelepții și magicienii curții

• Împăratul a strigat cu putere să i se aducă descântătorii, haldeii și ghicitorii. Apoi împăratul a luat cuvântul și a zis înțelepților Babilonului: „Oricine va citi scrierea aceasta și mi-o va tălmăci, va fi îmbrăcat cu purpură, va purta un lanț de aur la gât și va avea locul al treilea în cârmuirea împărăției.”
• Toți înțelepții împăratului au intrat, dar n-au putut nici să citească scrierea, nici să-i dea împăratului tălmăcirea ei.
• Din pricina aceasta, împăratul Belșațar s-a înspăimântat foarte tare, și-a schimbat culoarea feței și mai marii lui au rămas încremeniți.

În relatarea despre ospățul împăratului Belșațar, textul biblic subliniază un detaliu important: la petrecerea regală nu au fost invitați înțelepții și magicienii curții, cei care erau în mod obișnuit chemați să interpreteze visele și semnele. Faptul că înțelepții nu erau prezenți la ospăț confirmă că această adunare avea un scop diferit.

Ospățul nu era doar o simplă petrecere, ci un ritual de reafirmare a credinței în zeii Babilonului, o încercare de a demonstra că aceștia erau mai puternici decât orice altă divinitate, inclusiv Dumnezeul lui Israel. Cei prezenți erau „mai marii” care aveau influență asupra populației, oameni chemați să participe la laudele aduse zeilor babilonieni.

Printre aceștia, un rol central îl jucau preoții, care aveau autoritatea spirituală de a susține ideologia religioasă a imperiului. Preoții nu doar că administrau templele și ceremoniile religioase, dar aveau și un rol politic, fiind considerați protectorii spiritului și ordinii divine din Babilon.

Când împăratul Belșațar a văzut scrierea misterioasă pe peretele palatului, reacția sa a fost să convoace înțelepții și ghicitorii Babilonului pentru a descifra ceea ce părea, la prima vedere, un mesaj clar. Textul biblic subliniază faptul că mâna supranaturală a scris un mesaj, ceea ce arată fără echivoc că era vorba despre un text scris, nu despre un simbol sau un desen, și cu atât mai puțin despre o reprezentare criptică sau artistică.

Belșațar, tulburat și speriat, face o promisiune specifică: „Oricine va citi scrierea aceasta și mi-o va tălmăci va fi îmbrăcat cu purpură, va purta un lanț de aur la gât și va avea locul al treilea în cârmuirea împărăției.” Acest lucru indică clar că împăratul dorea ca mesajul să fie citit și înțeles. De aceea, a oferit recompense semnificative pentru cel care putea nu doar să interpreteze, ci și să citească scrisul în sine.

Acest detaliu este important: ceea ce a apărut pe perete nu erau simboluri abstracte, imagini sau reprezentări artistice. Erau cuvinte scrise, un text complet, pe care înțelepții ar fi trebuit să-l poată citi, dacă ar fi înțeles limba sau semnificația cuvintelor. În mod special, accentul cade pe faptul că înțelepții nu au putut citi scrierea, ceea ce subliniază că problema nu era doar una de interpretare sau de descifrare a unor simboluri. Ei nu erau capabili nici măcar să recunoască literele sau sensul cuvintelor scrise.

De asemenea, faptul că înțelepții nu au reușit să citească arată că scrisul era într-o limbă necunoscută lor sau într-o formă pe care nu o puteau recunoaște. Acest lucru elimină orice interpretare că ar fi fost vorba de desene, reprezentări grafice sau alte forme de comunicare vizuală. Scrisul pe perete avea o structură clară, era format din cuvinte pe care doar cineva cu o cunoaștere specifică a limbii și semnificației lor – cum era Daniel – putea să le descifreze.

Revelația divină a fost transmisă în mod clar printr-un text scris, nu prin imagini sau simboluri abstracte. Această scriere, imposibil de înțeles pentru înțelepții Babilonului, a subliniat limita cunoașterii lor și a scos în evidență necesitatea unui interpret priceput atât pentru a citi cât și pentru a descifra mesajul crucial pentru soarta împărăției.

Textul biblic spune că înțelepții împăratului au fost chemați pentru a citi și interpreta mesajul, dar "n-au putut nici să citească scrisoarea, și nici s-o tălcuiască împăratului" (Daniel 5:8). 

În interpretările tradiționale, se presupune că mesajul a fost scris într-o formă de aramaică, limba oficială a Imperiului Babilonian în acea perioadă. Potrivit acestei interpretări, înțelepții nu au putut citi mesajul din cauza panicii create de apariția bruscă a mâinii supranaturale și a atmosferei tensionate. 

Deși aramaica era o limbă cunoscută lor, stresul și presiunea situației le-ar fi afectat capacitatea de a citi mesajul. Unii comentatori consideră că înțelepții erau atât de tulburați de apariția bruscă a mâinii încât, în ciuda faptului că textul era scris într-o limbă familiară, aceștia nu au reușit să se concentreze suficient pentru a citi mesajul. Totuși, explicație nu este susținută ferm de textul biblic și rămâne o simplă presupunere.

Argumentele contra ipotezei panicii

Ideea că înțelepții nu au putut citi mesajul din cauza panicii este nefondată. Textul biblic indică faptul că a trecut timp până când Daniel a fost chemat și adus la ospăț, ceea ce arată că înțelepții au avut suficient timp pentru a analiza și citi scrisul de pe perete. Dacă ar fi fost scris într-o limbă cunoscută (aramaica), ar fi trebuit să poată citi mesajul, chiar și sub influența stresului. Faptul că nu au reușit să citească demonstrează că problema era limba necunoscută pentru ei.

În plus, înțelepții erau obișnuiți cu situații critice și aveau experiență în interpretarea semnelor și viselor. Este greu de crezut că o stare de panică i-ar fi împiedicat complet să citească un mesaj, mai ales după ce tensiunea inițială s-a diminuat. Argumentul panicii nu explică suficient incapacitatea lor de a citi mesajul.

Interpretarea mesajului ca fiind scris în ebraică

Conform interpretării mele, mesajul a fost scris în limba ebraică, ceea ce explică incapacitatea înțelepților de a-l citi. Ebraica nu era o limbă familiară pentru înțelepții babilonieni, iar textul a fost scris într-un alfabet și cu un vocabular necunoscut lor. Această concluzie este susținută de cercetători renumiți din vechime precum Charles-François Houbigant și Adam Clarke, care au afirmat că mesajul era scris într-o formă de ebraică veche (alfabetul samaritean sau paleoebraic), necunoscută înțelepților din Babilon.

Aici am făcut și o comparație folosind traduceri ale expresiei „numărat, numărat, cântărit și împărțit” în mai multe limbi moderne. De exemplu:

• Română: numărat, numărat, cântărit și împărțit
• Engleză: numbered, numbered, weighed, and divided
• Suedeză: räknad, räknad, vägd och delad
• Maghiară: megszámlálva, megszámlálva, megmérve és felosztva
• Turcă: sayıldı, sayıldı, tartıldı ve bölündü
• Spaniolă: contado, contado, pesado y dividido
• Franceză: compté, compté, pesé et divisé
• Finlandeză: laskettu, laskettu, punnittu ja jaettu

Deși toate aceste limbi folosesc alfabetul latin, fiecare are propriul vocabular și diferențe de ortografie, ceea ce face ca textul să fie complet neînsemnat pentru cineva care nu cunoaște limba respectivă. Această analogie subliniază că între ebraică și aramaică existau diferențe semnificative în ceea ce privește vocabularul și semnificația cuvintelor, chiar dacă alfabetul era similar. Astfel, înțelepții babilonieni, deși familiarizați cu aramaica, nu ar fi avut cunoștințele necesare pentru a înțelege textul scris în ebraică.

Ebraica era o limbă sacră pentru evrei. Mesajul scris pe perete într-o limbă necunoscută pentru babilonieni era o manifestare clară a autorității divine, arătând că înțelepții lor nu erau capabili să înțeleagă ceea ce provenea de la Dumnezeul lui Israel. Aceasta subliniază ideea că mesajul era destinat să fie interpretat doar de cineva care avea cunoștințe și preocupări serioase ale revelațiilor divine, cum era Daniel.

Diferențele între ebraică și aramaică

Deși alfabetul ebraic și cel aramaic sunt similare, ele nu sunt identice, iar diferențele dintre ele nu se limitează doar la litere. Fiecare limbă are propriul vocabular, iar sensurile cuvintelor pot fi diferite în cele două limbi. Ebraica și aramaica au evoluat ca limbi distincte, iar înțelepții babilonieni, chiar dacă ar fi fost familiarizați cu alfabetul, nu ar fi putut înțelege cuvintele într-o limbă pe care nu o cunoșteau. Aceasta explică de ce nu au putut nici măcar să citească textul, nu doar să-l interpreteze.

Un alt aspect important este că aramaica și ebraica, deși aveau trăsături comune, aveau diferențe esențiale în structura gramaticală și în vocabular. Un cuvânt scris într-o limbă putea să aibă un sens complet diferit sau chiar să nu aibă nicio semnificație în cealaltă limbă. Acest lucru clarifică de ce înțelepții babilonieni, obișnuiți cu aramaica, nu ar fi putut să citească un mesaj scris în ebraică.

Când textul ne spune că „din pricina aceasta, împăratul Belșațar s-a înspăimântat foarte tare, fața i s-a îngălbenit, și mai marii lui au rămas încremeniți,” vedem clar că nu doar împăratul, ci întreaga elită prezentă la banchet a fost cuprinsă de frică și neputință. Această panică nu era generată doar de apariția supranaturală a mâinii care scria pe perete, ci mai ales de incapacitatea lor totală de a înțelege mesajul divin.

Ceea ce se evidențiază în această scenă este lipsa de putere a celor care se încredeau în „zeii de fier și aramă” – zei care, așa cum remarcă Daniel mai târziu, „nici nu văd, nici nu aud, nici nu scriu și nici nu revelează nimic.” Înțelepții, teologii și preoții babilonieni, cei care ar fi trebuit să aibă cunoștințele necesare pentru a interpreta mesajele divine sau să ofere răspunsuri în fața necunoscutului, se dovedesc complet incompetenți în fața acestei revelații. Nici unul dintre ei nu a fost capabil să citească sau să înțeleagă scrierea, subliniind astfel vidul spiritual și intelectual al unei societăți care își pusese încrederea în zei falși și puteri omenești.

Această scenă nu este doar despre Babilon și neputința lui de a interpreta mesajul divin, ci despre orice popor care se bazează pe altceva decât pe revelația oferită de Dumnezeul cerurilor, care știe totul și poate totul. Babilonul, ca orice alt imperiu sau națiune care își înalță propria putere și ignoră adevărul revelat de Dumnezeu, este sortit pierzaniei. În fața unei crize majore, un popor care nu are acces la adevărata revelație divină, care nu înțelege realitatea și viitorul său, nu are nicio speranță de supraviețuire.

Acest moment de criză subliniază clar că un popor care nu recunoaște sau refuză să vadă evidențele care i se arată este condamnat. În cazul Babilonului, mesajul pe perete era clar – sfârșitul imperiului era iminent, iar cei prezenți, orbiți de încrederea lor în zei falși, erau incapabili să recunoască acest adevăr. În mod simbolic, ceea ce li s-a întâmplat atunci se aplică oricărei națiuni care refuză să se bazeze pe adevărata revelație divină și să înțeleagă lumea din perspectiva lui Dumnezeu.

Când un popor nu are un Dumnezeu care să-i ofere adevărul, să-i dezvăluie viitorul și să-i ajute să înțeleagă realitatea în care trăiesc, acel popor își pierde viitorul. Ignorând adevărul și refugiindu-se în iluzii sau în credința în puteri false, acel popor este condamnat să cadă. Acest lucru este valabil nu doar pentru Babilon, ci pentru orice națiune, orice civilizație, care își construiește identitatea pe altceva decât pe revelația Dumnezeului cerurilor, care este singurul capabil să vadă totul, să știe totul și să transmită adevărul celor care vor să-l audă.

Ceea ce s-a întâmplat la banchetul lui Belșațar este un avertisment pentru toate timpurile: fără un Dumnezeu care revelează adevărul, fără un ghid spiritual care să aducă înțelegerea realității și a viitorului, orice națiune este sortită pierderii. Revelația divină este cheia supraviețuirii și prosperității unui popor, iar fără aceasta, rămâne doar frica, neputința și sfârșitul inevitabil.

Babilonul și-a câștigat măreția datorită voinței divine. Imperiul a fost ridicat nu prin propriile sale puteri sau prin măreția zeilor lor, ci pentru că Dumnezeu i-a acordat această poziție. Babilonienii au fost încântați atât timp cât revelația vorbea despre gloria lor, despre „capul de aur” al statuii din visul lui Nebucadnețar, care simboliza măreția și supremația lor. Dar lucrurile au luat o turnură diferită atunci când revelația a început să vorbească despre o „altă împărăție” care urma să le ia locul, o parte a profeției pe care nu erau dispuși să o accepte.

Împărăteasa intră în odaia ospățului

• Împărăteasa, la auzul cuvintelor împăratului și ale mai marilor lui, a intrat în odaia ospățului. Împărăteasa a luat cuvântul și a zis: „Să trăiești veșnic, împărate! Să nu te tulbure gândurile tale și să nu ți se schimbe fața!

În mijlocul acestui ospăț al laudei aduse zeilor de aur, de argint, de aramă, de fier și de lemn, apare un personaj neașteptat: împărăteasa. Textul biblic ne spune că împărăteasa „la auzul cuvintelor împăratului și mai marilor lui” a intrat în sala banchetului.

Prezența ei este semnificativă, deoarece, până în acel moment, ea nu fusese invitată sau nu participase la ospăț. Acest detaliu ne sugerează că împărăteasa fie a ales să nu fie prezentă, fie nu a fost invitată, din motive legate de convingerile sale diferite.

Un aspect cheie aici este că banchetul era destinat „mai marilor” care erau acolo pentru a lăuda zeii Babilonului, acei zei falși de aur, argint, aramă și piatră. Împărăteasa, însă, pare să fi avut o altă teologie. Absența ei sugerează că nu împărtășea aceeași încredere în acești zei, lucru care ar fi fost evident pentru cei care au organizat petrecerea. Poate că a ales să se distanțeze de această celebrare a idolatriei, sau poate că cei prezenți au evitat să o invite, știind că nu împărtășea convingerile lor. În orice caz, absența ei până în acel moment scoate în evidență o separare între ea și restul elitei prezente la banchet.

Intervenția împărătesei aduce în prim-plan figura lui Daniel, un om al revelației divine și al înțelepciunii. Ea îi amintește lui Belșațar despre profetul Daniel, despre „lumina, priceperea și înțelepciunea dumnezeiască” care au fost evidente în timpul domniei lui Nebucadnețar. Într-un moment de criză, când nici înțelepții, nici preoții nu puteau să înțeleagă scrisul divin, împărăteasa oferă o soluție: Daniel, omul lui Dumnezeu, cel care putea să dezlege misterele și să dea răspunsuri clare, trebuia chemat.

Această sugestie nu este întâmplătoare. Împărăteasa știa, din experiențele trecute, că înțelepciunea adevărată nu vine de la zeii Babilonului, ci din revelația oferită de Dumnezeul cerurilor, care a fost descoperită prin Daniel. În timp ce restul participanților la ospăț erau prinși în adorarea idolilor și în negarea realității profetice, împărăteasa se distinge prin înțelegerea faptului că doar prin intermediul lui Daniel, și deci al Dumnezeului lui Israel, putea fi găsit răspunsul adevărat.

Absența ei de la banchet subliniază și mai mult această diferență teologică. Într-o lume în care majoritatea se încredeau în zei falși, împărăteasa arată că înțelege puterea adevărată care vine de la Dumnezeu. Ea știa că Daniel, profetul divin, putea nu doar să citească scrisul de pe perete, ci să ofere o interpretare corectă și revelatoare a destinului Babilonului.

Astfel, împărăteasa nu doar că joacă un rol critic în acest moment de criză, dar prezența și cuvintele ei subliniază diferența între cei care se încred în zeii falși și cei care caută adevărata înțelepciune de la Dumnezeu. Această criză devine astfel nu doar una politică, ci și una spirituală, în care adevărul divin începe să iasă la lumină, în ciuda tuturor eforturilor de a-l ascunde sau nega.

Daniel este readus in atenția publică

• În împărăția ta este un om care are în el duhul dumnezeilor celor sfinți și pe vremea tatălui tău s-a găsit la el lumină, pricepere și o înțelepciune dumnezeiască. Tatăl tău, împăratul Nebucadnețar, da, tatăl tău, împăratul, l-a pus mai mare peste vrăjitori, descântători, haldeii și ghicitori,
• pentru că s-a găsit la el, la Daniel, numit de împăratul Belșațar Beltșațar, un duh înalt, știință și pricepere, putința să tălmăcească visele, să lămurească lucrurile grele și să dezlege nodurile. Să fie chemat, dar, Daniel și-ți va da tălmăcirea!”

Odată cu reintrarea lui Daniel în scenă, observăm un personaj bine cunoscut de împărăteasa Babilonului, un detaliu evident din cuvintele pline de respect cu care îl descrie. În acel moment, însă, Daniel nu mai era o figură activă în administrarea imperiului, așa cum fusese pe vremuri. La vârsta de aproximativ 81 de ani, Daniel se retrăsese din viața publică, iar alții mai tineri îi luaseră locul în structurile de putere. Timpul trecuse, și odată cu schimbările de conducere, multe dintre realizările și profețiile lui Daniel fuseseră treptat uitate sau, mai precis, deliberate „șterse” din memoria colectivă și din înregistrările istorice oficiale.

Motivul pentru care Daniel fusese marginalizat este simplu: odată cu trecerea anilor, noii lideri ai Babilonului, cei care preluaseră funcțiile administrative și politice, încercaseră să își impună propria viziune asupra istoriei. Acești lideri erau cei care „modificau” istoria pentru a ascunde urmele unor adevăruri inconfortabile sau pentru a șterge din memoria colectivă evenimentele și profețiile care nu mai conveneau viziunii lor asupra realității. Încercau să evite amintirea profețiilor lui Daniel, inclusiv a celebrei viziuni cu „Capul de Aur” – care prefigura că imperiul lor va fi înlocuit de altul – și a interpretării visului lui Nebucadnețar despre marele copac, care avusese un impact profund asupra regelui de odinioară.

Însă, în mijlocul acestei încercări de rescriere a istoriei, împărăteasa rămăsese unul dintre puținii care nu uitase. Ea cunoștea „istoria reală”, o istorie bazată pe fapte și revelații divine, și refuza să se alinieze la eforturile de a șterge urmele lui Daniel și ale profețiilor sale. Împărăteasa nu doar că își amintea de Daniel, dar avea și respect pentru rolul său și pentru adevărurile pe care le dezvăluise de-a lungul vremii. În fața acestei crize imense, ea își amintește că Daniel, prin înțelepciunea sa divină, fusese capabil să descifreze vise și mistere, iar acum el era din nou omul care putea oferi răspunsurile necesare.

Această dinamică aruncă o lumină interesantă asupra Babilonului și asupra popoarelor care aleg să își „rescrie” istoria. Când un popor încearcă să elimine sau să ignore evenimentele și adevărurile incomode din trecut, el riscă să piardă busola în momentele de criză. Acele aspecte ale trecutului care au fost ascunse, evitate sau modificate sunt exact cele care ar putea să ofere o lumină clară asupra viitorului. Refuzul de a accepta sau păstra adevărul istoric creează un vid care se manifestă cel mai acut atunci când poporul are nevoie cel mai mult de direcție.

Poporul babilonian, în încercarea sa de a recrea o istorie confortabilă și convenabilă, a ajuns într-o situație de confuzie și întuneric. În fața unei revelații divine atât de evidente, împăratul și mai marii săi erau incapabili să înțeleagă ce se întâmplă, tocmai pentru că au ignorat lecțiile trecutului și au încercat să-și construiască o realitate iluzorie. Aici intervine importanța „făcliei trecutului”, care, dacă este păstrată cu grijă, poate lumina calea către viitor. Respingerea adevărului și ignorarea revelațiilor din trecut îi împiedică să înțeleagă realitatea prezentă și îi lasă fără ghid în fața destinului iminent.

Această lecție este valabilă nu doar pentru Babilon, ci pentru orice popor care își falsifică sau ascunde propria istorie. În fața unei crize, un popor care și-a pierdut memoria colectivă nu poate naviga în mod corect viitorul. Exact acele profeții și revelații pe care au încercat să le uite ar fi fost cheia pentru a înțelege ce urmează să se întâmple. Fără această „făclie” a trecutului, Babilonul și-a pierdut direcția, iar împăratul Belșațar a fost prins în propria orbire spirituală.

De ce Belșațar nu-l cunoștea personal pe Daniel

• Atunci Daniel a fost adus înaintea împăratului. Împăratul a luat cuvântul și a zis lui Daniel: „Tu ești Daniel, unul din robii aduși din Iuda pe care i-a adus aici tatăl meu, împăratul?
• Am aflat despre tine că ai în tine duhul dumnezeilor și că la tine se găsesc lumină, pricepere și o înțelepciune deosebită.
• Au adus înaintea mea pe înțelepți și pe descântători, ca să-mi citească scrierea aceasta și să mi-o tălmăcească, dar n-au putut să-mi dea tălmăcirea acestor lucruri.
• Am auzit însă că tu poți să dai tălmăciri și să dezlegi lucrurile grele; acum, dacă vei citi scrierea aceasta și mi-o vei tălmăci, vei fi îmbrăcat cu purpură, vei purta un lanț de aur la gât și vei avea locul al treilea în cârmuirea împărăției.”

Din felul în care Belșațar vorbește cu Daniel, este evident că împăratul nu îl cunoștea personal pe profet. Mai mult decât atât, reiese că Belșațar nici nu auzise până atunci de Daniel, lucru care poate părea surprinzător pentru cititori, mai ales având în vedere că textul îl numește pe Belșațar „fiul lui Nebucadnețar.” Această discrepanță necesită o clarificare a identității lui Belșațar și a contextului istoric care explică de ce el nu era familiarizat cu figura lui Daniel.

În primul rând, Belșațar nu era fiul biologic al lui Nebucadnețar, ci fiul lui Nabonid, ultimul rege oficial al Babilonului. Belșațar guverna Babilonul ca regent în absența tatălui său, Nabonid, care se retrăsese în orașul Teima din Arabia pentru o perioadă îndelungată. În textul biblic, Nebucadnețar este numit „tatăl” lui Belșațar într-un sens simbolic, indicând o relație dinastică sau o continuitate regală. Aceasta explică de ce Belșațar, care nu era direct legat de Nebucadnețar, nu avea cunoștință despre Daniel și despre rolul său de profet în timpul domniei marelui împărat.

Un alt factor important care contribuie la necunoașterea lui Daniel de către Belșațar este marginalizarea treptată a profetului în ultimii ani ai domniei lui Nebucadnețar. După viziunea cu copacul cel mare, Daniel nu a mai fost implicat în mod activ în administrația imperiului. Deși fusese un sfătuitor de încredere în trecut, influența lui a început să scadă semnificativ după această viziune. De ce? În parte, din cauza alegerii lui Nebucadnețar de a se lăsa condus de teologia babiloniană și de sfaturile preoților și vrăjitorilor de la curte. Aceștia îl încurajau în iluzia măreției sale, promițându-i un viitor strălucit, ignorând avertismentele lui Daniel. Deși Daniel i-a dat un sfat clar, încurajându-l să se smerească pentru a evita pedeapsa divină, Nebucadnețar a ales să asculte de cei care îi promiteau altceva, preferând o teologie confortabilă care îi confirma ego-ul și ambițiile.

Această decizie de a urma sfaturile vrăjitorilor și preoților a avut consecințe. La 12 luni după viziunea cu copacul, Nebucadnețar și-a pierdut mințile, iar în acea perioadă, Daniel nu a mai avut niciun fel de influență asupra conducătorilor care au preluat frâiele imperiului în absența împăratului. Conducerea imperiului a fost dominată de preoții și teologii lui Marduk și Sin, care au căutat să își mențină puterea și controlul. Acești oameni l-au considerat pe Daniel un „străin” și un „element negativ” datorită profețiilor sale și a legăturilor sale cu Dumnezeul lui Israel, un zeu pe care ei nu-l respectau și ale cărui mesaje profetice le subminau poziția.

Când Nebucadnețar și-a revenit, influența lui Daniel a fost temporar restaurată. Nebucadnețar l-a onorat pe Daniel și chiar a trimis o scrisoare în care a recunoscut puterea și autoritatea Dumnezeului lui Israel. Însă această scrisoare nu a fost difuzată pe scară largă în tot imperiul, semn clar că preoții babilonieni au „blocat” această inițiativă, împiedicând răspândirea mesajului. Pentru ei, Daniel reprezenta o amenințare la adresa puterii lor, iar teologia lui nu era compatibilă cu viziunea lor asupra măreției Babilonului.

Aceste evenimente explică de ce, până în vremea lui Belșațar, Daniel fusese efectiv „șters” din memoria curții imperiale. Noii conducători și preoții care au preluat frâiele puterii în imperiu nu aveau interesul să păstreze vie amintirea lui Daniel sau a profețiilor sale, deoarece acestea subminau ordinea religioasă și politică pe care încercau să o susțină. De aceea, Daniel a fost marginalizat și „uitat” de generația care a urmat, iar Belșațar, crescut în această atmosferă de teologie babiloniană, nu avea nicio cunoștință despre profetul care interpretase visurile tatălui său dinastic.

Concluzia care se poate trage din această poveste este că rescrierea sau ignorarea istoriei și a revelațiilor divine nu poate duce decât la criză. În momentul în care Babilonul avea cea mai mare nevoie de înțelepciunea divină, tocmai acele adevăruri fuseseră ascunse sau negate. Belșațar și cei de la curtea sa au devenit victime ale propriei lor ignoranțe, incapabili să vadă că aceleași profeții care fuseseră ignorate aveau să se împlinească în fața ochilor lor.

Daniel respinge oferta lui Belșațar

• Daniel a răspuns împăratului: „Ține-ți darurile și dă altuia răsplătirile tale! Totuși, voi citi împăratului scrierea și i-o voi tălmăci.

Răspunsul lui Daniel în fața împăratului Belșațar este un moment elocvent care scoate în evidență câteva trăsături importante ale profetului și ale misiunii sale divine:

Daniel refuză imediat darurile și recompensele oferite de Belșațar, spunând clar: „Tine-ți darurile și dă altuia răsplătirile tale!” Acest refuz are o semnificație profundă. În primul rând, arată că Daniel nu este motivat de câștiguri materiale sau de promisiuni de onoruri pământești. El nu este interesat să devină bogat sau să câștige o poziție de prestigiu în imperiu, ci este complet dedicat misiunii sale divine. Această reacție contrastează puternic cu comportamentul obișnuit al curtenilor și înțelepților din Babilon, care erau motivați de recompense și onoruri. Refuzul său sugerează că adevărul lui Dumnezeu nu poate fi cumpărat și că Daniel nu este un profet al compromisului.

Prin faptul că se oferă să citească scrierea și să o tălmăcească fără să ceară nimic în schimb, Daniel își reafirmă rolul de purtător al adevărului divin. El nu se lasă influențat de tentațiile oferite de împărat, demonstrându-și astfel integritatea și credința. Acest gest subliniază faptul că misiunea lui Daniel nu este una omenească, ci una divină. El este un mesager al lui Dumnezeu, iar scopul său este să aducă la lumină voința divină, nu să caute favoruri lumești.

Daniel nu doar că urmează să interpreteze o scriere misterioasă, ci să dezvăluie o revelație divină. Ceea ce urmează nu este o simplă descifrare a unui text criptic, ci o interpretare a unui mesaj direct de la Dumnezeu, destinat nu doar lui Belșațar, ci întregului imperiu babilonian. Daniel este conștient că ceea ce va spune are o semnificație profundă și reprezintă judecata divină asupra Babilonului. Acest moment evidențiază clar că Daniel nu vorbește în nume propriu, ci ca un instrument prin care Dumnezeu comunică.

Modul în care Daniel răspunde arată claritatea și hotărârea sa. El nu este intimidat de situația de criză sau de poziția lui Belșațar ca împărat. Curajul său este evident, iar angajamentul față de Dumnezeu îi oferă siguranță în fața împăratului. În momentul de criză, când toți ceilalți sunt cuprinși de panică și neputință, Daniel se ridică ferm și calm, oferind soluția și interpretarea pe care împăratul o căuta. Această siguranță vine din convingerea sa profundă că el este purtătorul unui mesaj divin.

Răspunsul lui Daniel reflectă integritatea și devotamentul său față de Dumnezeu. Refuzul darurilor și onorurilor materiale subliniază faptul că Daniel este ghidat de valori spirituale și de dorința de a îndeplini voința lui Dumnezeu. Într-o lume condusă de ambiție, putere și recompense, Daniel se ridică ca un exemplu de credință și loialitate, arătând că adevărul divin nu poate fi cumpărat. Acesta este momentul în care Daniel nu doar că își demonstrează caracterul moral, dar și rolul său unic în planul lui Dumnezeu, chiar în fața unui împărat care se confruntă cu propria prăbușire.

De ce a fost rescrisă istoria lui Nebucadnețar

• Împărate, Dumnezeul cel Preaînalt dăduse tatălui tău, Nebucadnețar, împărăție, mărime, slavă și strălucire.
• Din pricina mărimii pe care i-o dăduse, toate popoarele, neamurile și oamenii de toate limbile se temeau și se cutremurau înaintea lui. El omora pe cine voia și lăsa cu viață pe cine voia; înălța pe cine voia și cobora pe cine voia.
• Dar când i s-a îngâmfat inima și i s-a împietrit duhul până la mândrie, a fost dat jos de pe scaunul lui împărătesc și i s-a luat slava.
• A fost izgonit din mijlocul copiilor oamenilor, inima i s-a făcut ca a fiarelor și a locuit la un loc cu măgarii sălbatici; i s-a dat să mănânce iarbă ca boii și trupul i-a fost udat de roua cerului, până când a recunoscut că Dumnezeul cel Preaînalt stăpânește peste împărăția oamenilor și că o dă cui vrea.
• Dar tu, Belșațar, fiul lui, nu ți-ai smerit inima, măcar că ai știut toate aceste lucruri.

În pasajul citat, Daniel îi oferă împăratului Belșațar o lecție dură și clară de istorie, bazată nu pe teologia babiloniană care exaltase măreția împăratului și a zeilor săi falși, ci pe teologia Dumnezeului cerurilor, care controlează în mod absolut soarta imperiilor și a conducătorilor. Daniel subliniază în mod direct faptul că măreția lui Nebucadnețar, tatăl dinastic al lui Belșațar, nu fusese rezultatul vreunei puteri umane sau a influenței zeilor Babilonului, ci fusese dată în întregime de Dumnezeu. Această lecție istorică nu era doar un simplu rezumat al vieții lui Nebucadnețar, ci o reamintire a unei realități pe care Belșațar și cei de la curte o neglijaseră sau chiar o ignoraseră deliberat.

Daniel descrie cum Nebucadnețar, în timpul domniei sale, avusese o putere nemăsurată: omora pe cine voia, lăsa în viață pe cine voia, înălța sau cobora pe oricine. Această putere totală fusese acordată de Dumnezeu, iar Nebucadnețar fusese un instrument prin care Dumnezeu Își desfășurase planul în lume. Cu toate acestea, când Nebucadnețar a devenit arogant și și-a lăsat inima să se umple de mândrie, ignorând sursa adevăratei sale puteri, el a fost umilit. Daniel subliniază că Nebucadnețar a fost aruncat de pe tron, redus la starea unui animal sălbatic, până când și-a recunoscut greșelile și a admis că „Dumnezeul cel Preaînalt stăpânește peste împărăția oamenilor și că o dă cui vrea.”

Învățătura fundamentală pe care Daniel încearcă să i-o transmită lui Belșațar, și implicit tuturor celor prezenți la ospăț, este că această istorie nu ar fi trebuit să fie ignorată. Istoria era nu doar o simplă succesiune de evenimente, ci o sursă esențială de înțelepciune și avertisment. Nebucadnețar trăise experiența directă a judecății divine, iar această lecție ar fi trebuit să fie însușită de către succesorii săi. Daniel remarcă faptul că Belșațar „a știut toate aceste lucruri,” dar a ales să nu învețe nimic din ele. În loc să accepte adevărul revelat prin experiențele bunicului său, el a decis să se bazeze pe teologia babiloniană, o teologie iluzorie, care promitea o măreție eternă, fără să ia în considerare puterea și voința lui Dumnezeu.

Mesajul lui Daniel este clar: Belșațar și curtea lui au avut istoria ca sursă de învățătură și ghidare, dar au ales să o nege sau să o modifice pentru a se potrivi propriilor lor dorințe și convingeri. Rescrierea sau ignorarea adevărului istoric nu le-a fost de niciun folos, pentru că realitatea, acea realitate de care au încercat să fugă și pe care au încercat să o înlocuiască cu una proprie, i-a ajuns din urmă. În ciuda eforturilor lor de a glorifica zeii Babilonului și de a-și asuma că puterea lor era de neatins, adevărata putere aparținea lui Dumnezeu, iar acum, la momentul ospățului, era prea târziu pentru a învăța ceva nou.

Daniel le spune că timpul de învățare s-a terminat. Împăratul și cei de la curte au avut toate informațiile necesare pentru a-și ajusta cursul, dar au ales să nege evidențele. Prin alegerea de a se încrede în zeii falși și în teologia lor babiloniană, și-au construit o realitate proprie, una care s-a dovedit a fi complet falsă. În acel moment de criză, erau confruntați cu adevărata realitate, una pe care au încercat să o evite, dar de care nu mai puteau scăpa. Acum, Daniel le oferă nu doar o lecție de istorie, ci și o oglindă care reflectă clar greșelile lor.

Această lecție este, de fapt, o judecată asupra lor. Negarea trecutului și încercarea de a rescrie istoria i-au condus pe Belșațar și pe cei din jurul său la acest moment inevitabil. În loc să își învețe lecția din experiențele lui Nebucadnețar, au preferat să trăiască într-o realitate falsă, o realitate creată de o teologie care promitea măreție eternă, ignorând însă voința lui Dumnezeu. Acum, la ospăț, erau obligați să se confrunte cu consecințele acestei orbiri.

Profanarea a fost conștientă și deliberată

• Ci te-ai înălțat împotriva Domnului cerurilor; vasele din Casa Lui au fost aduse înaintea ta și ați băut vin cu ele tu și mai marii tăi, nevestele tale și țiitoarele tale; ai lăudat pe dumnezeii de argint, de aur, de aramă, de fier, de lemn și de piatră, care nici nu văd, nici n-aud și nici nu pricep nimic, și n-ai slăvit pe Dumnezeul în mâna căruia este suflarea ta și toate căile tale!

În continuarea discursului său, Daniel face un lucru clar: el demască intenția deliberată din spatele acțiunilor lui Belșațar și ale celor prezenți la ospăț. Nu a fost vorba despre o simplă greșeală sau o acțiune făcută din neștiință, ci despre o sfidare conștientă și premeditată a Dumnezeului cerurilor. Faptul că au adus vasele sacre din Templul din Ierusalim și au băut vin din ele nu a fost un act întâmplător, ci o provocare directă și calculată la adresa lui Dumnezeu.

Daniel subliniază că acest gest a fost o declarație clară a crezului lor în zeii falși de argint, aur, aramă, fier, lemn și piatră – zei care, în esență, sunt neputincioși. Ei nu pot nici vedea, nici auzi și, cu atât mai puțin, nu pot pricepe. Cu alte cuvinte, zeii pe care Belșațar și mai marii lui îi adorau nu aveau în ei viață, nu aveau puterea de a susține viața sau de a oferi speranță pentru viitorul imperiului. Acești idoli erau doar simple creații umane, lipsite de orice formă de putere reală.

Ceea ce Daniel le spune este că acea acțiune – utilizarea vaselor sfinte pentru un ospăț dedicat zeilor falși – a fost un afront deliberat la adresa Dumnezeului adevărat. Ei au acționat cu bună știință, planificând acest gest ca o sfidare clară și conștientă. Nu era vorba despre o ignoranță a realității divine, ci despre o decizie intenționată de a ridica acei idoli falși deasupra Dumnezeului care controlează viața și soarta tuturor.

Mai mult, Daniel subliniază că această ofrandă adusă idolilor nu a fost doar un gest simbolic, ci o manifestare a unei teologii și a unui crez înșelător. În loc să-L slăvească pe Dumnezeul „în mâna căruia este suflarea lor,” aceștia au ales să se închine la lucruri moarte, la idoli lipsiți de viață, sperând că astfel vor păstra măreția și viitorul imperiului lor.

Aceasta este ținta ofensei: ei au ales să-L sfideze pe Dumnezeu cu o intenție clară, cu bună știință, crezând că puterea zeilor falși le poate oferi măreția și stabilitatea pe care și le doreau pentru imperiu. Au planificat această sfidare, iar împăratul însuși a fost de acord, aprobând și participând la acest gest. Belșațar și mai marii lui știau ce fac și au decis să acționeze împotriva adevăratului Dumnezeu, ridicând laude idolilor lor neputincioși.

Daniel îi condamnă clar pentru această alegere, arătând că, în timp ce ei au ridicat acești zei falși la rangul de divinități supreme, au ignorat și refuzat să slăvească pe singurul Dumnezeu care le oferise suflarea vieții și controlul asupra căilor lor. Ironia amară este că acești idoli, care nu pot oferi nici măcar o clipă de viață, au devenit obiectul închinării lor, în timp ce Dumnezeu, care le controla atât viața, cât și viitorul, a fost ignorat și sfidat.

Această acțiune deliberată și această sfidare clară au adus asupra lor judecata divină. Nu mai era loc pentru scuze sau pentru a pretinde că nu știau ce fac. În fața adevărului, gestul lor a fost expus ca fiind un act conștient de răzvrătire, iar momentul confruntării cu realitatea pe care o negaseră atât de mult timp era acum inevitabil.

De ce alții n-au înțeles scrisul?

• De aceea a trimis El acest capăt de mână care a scris scrierea aceasta.

Daniel face clar că apariția „capului de mână” care a scris pe perete nu a fost o iluzie sau un fenomen explicabil prin mijloace naturale. Acea mână supranaturală a fost un semn trimis direct de Dumnezeul cerurilor, menit să atragă atenția în mod special lui Belșațar, dar și tuturor celor prezenți, că sosise momentul judecății divine. Aceasta nu era o avertizare subtilă, ci un mesaj vizibil, scris sub ochii lor, care avea să le aducă în față adevărul inevitabil: erau confruntați cu consecințele sfidării lor deliberate față de Dumnezeu.

Mesajul scris – „Numărat, numărat, cântărit și împărțit” – nu era înțeles de nimeni în afară de Daniel. Aici intervine un detaliu important: scrisul a fost în limba ebraică, o limbă pe care majoritatea celor prezenți nu o cunoșteau. Aramaica era larg răspândită în acea perioadă și, în mod sigur, ar fi fost înțeleasă de mulți dintre babilonieni. Dacă scrierea ar fi fost în aramaică, ar fi putut fi citită și interpretată de alții, ceea ce ne indică faptul că aceasta a fost intenționat scrisă într-o limbă pe care doar Daniel, un om al lui Dumnezeu și cunoscător al Legii lui Moise, o stăpânea: limba ebraică.

Ebraica nu era doar o limbă de comunicare pentru evrei, ci limba sacră a revelațiilor divine, a Legii lui Moise, a Tablelor Legii și a scrierilor sfinte. Daniel, care era un om credincios, dedicat respectării Legilor lui Dumnezeu, era unul dintre cei care cunoșteau și înțelegeau această limbă. Mesajul scris pe perete a fost intenționat scris în ebraică, pentru a arăta că în spatele acestui act supranatural nu stătea nicio forță umană sau vreo coincidență, ci era chiar Dumnezeul lui Israel, pe care babilonienii îl batjocoriseră.

Alegerea limbii ebraice este semnificativă și simbolică. În mijlocul unui ospăț în care Belșațar și cei prezenți la curte au folosit vasele sacre din Templul din Ierusalim pentru a aduce laude idolilor falși, Dumnezeu trimite un mesaj scris în limba poporului pe care aceștia îl batjocoreau. Evreii erau sclavii lor, templul lor din Ierusalim era în ruine, iar vasele sacre, destinate slujirii Dumnezeului cerurilor, erau acum pangărite în cadrul unui banchet dedicat zeilor de aur, argint, lemn și piatră. Această manifestare a sfidării divine nu putea rămâne fără răspuns. Însă răspunsul nu a venit sub forma unei forțe militare sau a unei intervenții politice, ci printr-o intervenție divină – un mesaj scris în ebraică, limba în care Dumnezeu și/a comunicat revelațiile și poruncile sale.

Mesajul era clar pentru Daniel, însă un mister pentru ceilalți. Babilonienii, în ciuda măreției lor, nu au avut nicio nevoie să învețe ebraica, limba „sclavilor” evrei. Ei nu doar că nu cunoșteau această limbă, dar nici nu i-au acordat vreo importanță, considerând că puterea lor era veșnică și că zeii lor erau de neînvins. Prin urmare, ei n-au fost capabili să înțeleagă mesajul scris de mâna divină, dar ironia este că tocmai acea limbă pe care o disprețuiau – ebraica – a fost folosită pentru a le aduce judecata finală.

Daniel le face cunoscut că acea scriere nu era doar o condamnare a împăratului Belșațar, ci și o reafirmare a faptului că Dumnezeul cerurilor, pe care l-au sfidat, este același Dumnezeu care le-a dat revelația. În timp ce își batjocoreau templul, vasele sacre și poporul ales, Dumnezeu a folosit limba ebraică pentru a le demonstra că El este suveran, că El controlează istoria și destinul imperiilor. În fața acestui adevăr divin, idolii lor erau lipsiți de putere.

Astfel, scrierea în ebraică a fost mai mult decât un simplu mesaj: a fost un semn că Dumnezeu încă veghea asupra poporului Său, chiar și în mijlocul unei națiuni care își folosea puterea pentru a-i oprima. În final, acea mână supranaturală, scriind în limba ebraică, a fost o confirmare că în spatele tuturor lucrurilor stătea Dumnezeul cerurilor, singurul care vede, aude și cunoaște viitorul, și care este suveran peste toate națiunile.

• Iată însă scrierea care a fost scrisă: Mene, Mene, Techel, Ufarsin.
• Și iată tălmăcirea acestor cuvinte: Mene: Dumnezeu ți-a numărat zilele domniei și i-a pus capăt.
• Techel: ai fost cântărit în cumpănă și ai fost găsit ușor!
• Peres: împărăția ta a fost împărțită și dată mezilor și perșilor.”

Daniel a recunoscut imediat scrisul în limba ebraică și le-a oferit celor prezenți traducerea direct în aramaică, limba pe care o înțelegeau toți. O lecție de limbă și literatură ebraică ar fi fost inutilă în acel moment critic. Lecția cu adevărat importantă fusese deja dată în scris: mesajul divin care le prevestea exact ce urma să se întâmple, iar acele evenimente erau pe cale să se împlinească chiar în acea noapte.

Interpretarea pe care Daniel o oferă mesajului scris pe perete este esențială, nu doar pentru înțelegerea evenimentelor din acea noapte, ci și pentru confirmarea faptului că Dumnezeu guvernează peste împărățiile oamenilor și că revelațiile Sale sunt adevărate și neclintite. Cuvintele „Numărat, numărat, cântărit și împărțit” nu erau doar o scriere misterioasă, ci un mesaj divin de judecată. Daniel, având o experiență îndelungată în interpretarea viselor și a revelațiilor divine, nu a avut nicio ezitare în a oferi explicația corectă, clară și precisă a acestui mesaj. De ce? Pentru că el știa deja, din multiplele revelații anterioare pe care le primise, ce urma să se întâmple.

Un detaliu important de reținut este că Daniel nu mai avea nevoie de timp pentru a înțelege mesajul, așa cum se întâmplase în trecut, când fusese nevoit să aștepte pentru a primi interpretarea viselor. La prima sa confruntare cu un vis imperial, când Nebucadnețar ceruse atât visul, cât și interpretarea, Daniel ceruse timp pentru a primi revelația divină necesară. În cazul visului cu copacul cel mare, Daniel a rămas „uimit o clipă”, dar a fost în stare să ofere imediat interpretarea, întrucât mintea sa era limpede și bine conectată la sursa divină a înțelepciunii. Acum, la vârsta de aproximativ 80 de ani, Daniel nu mai avea nevoie de niciun moment de reflecție. El știa deja ce urma să se întâmple, pentru că Dumnezeu îi descoperise aceste lucruri cu mult timp înainte.

Experiențele anterioare ale lui Daniel, în special visul statuii din tinerețea sa, îi oferiseră o bază solidă pentru a înțelege evenimentele care se desfășurau în fața lui. În visul statuii, Daniel îi spusese lui Nebucadnețar că după Babilon va urma o altă împărăție, mai slabă, și apoi alte împărății, până la sfârșitul istoriei. Aceste revelații fuseseră clare pentru Daniel încă de atunci. Dar mai mult decât atât, în perioada domniei lui Belșațar, Daniel primise alte două mari revelații, consemnate în capitolele 7 și 8 din Cartea lui Daniel. Aceste viziuni i-au oferit detalii precise despre ceea ce urma să se întâmple, inclusiv despre mezilor și perșilor, națiuni care urmau să cucerească Babilonul. Daniel nu avea doar o înțelegere vagă a viitorului – el cunoștea clar ce avea să se întâmple, deoarece Dumnezeu i-a oferit această cunoaștere prin revelațiile sale.

De aceea, atunci când Daniel a văzut scrierea „Numărat, numărat, cântărit și împărțit”, el nu a avut nicio îndoială asupra interpretării. Dumnezeu deja îi dezvăluise că mezilor și perșilor li se va da Babilonul. Mesajul de pe perete nu a fost decât o confirmare că venise momentul ca această profeție să se împlinească. Daniel nu avea nevoie de timp de gândire, deoarece era pe deplin conștient de planul divin. El știa că, după pierderea bătăliei de la Opis, Babilonul era la un pas de cucerirea finală de către mezi și perși. Așadar, scrierea de pe perete a fost doar o validare a ceea ce Daniel știa de ani de zile prin revelațiile primite de la Dumnezeu.

Interpretarea lui Daniel este, așadar, extrem de importantă, nu doar pentru împăratul Belșațar, ci și pentru toți cei prezenți. „Numărat” înseamnă că zilele domniei lui Belșațar erau socotite și că sfârșitul său era iminent. „Cântărit” indică faptul că Belșațar fusese evaluat de Dumnezeu și găsit lipsit de greutate, adică nu îndeplinea standardele divine de dreptate și conducere. „Împărțit” însemna că imperiul urma să fie împărțit între mezi și perși, exact așa cum fusese prevestit în revelațiile anterioare.

Ceea ce mulți poate scapă din vedere este că, pe lângă faptul că Daniel cunoștea bine planul divin, el nu era deloc surprins de aceste evenimente. Pentru el, „capul de mână” care scrisese pe perete nu era un nou început, ci doar confirmarea că „ceasul” hotărât de Dumnezeu sosise. Judecata Babilonului, prevestită cu mulți ani înainte, avea să se împlinească în acea noapte. Daniel știa asta nu doar pentru că era un om înțelept sau un profet experimentat, ci pentru că Dumnezeu deja îi descoperise tot ce urma să se întâmple. Scrierea de pe perete nu era decât semnalul final că profețiile erau pe cale să se împlinească, iar Babilonul urma să cadă sub mezilor și perșilor.

Astfel, interpretarea oferită de Daniel nu este doar o simplă descifrare a cuvintelor scrise, ci o confirmare a planului divin dezvăluit în detaliu de-a lungul vieții sale. Daniel știa exact ce urma să se întâmple și de aceea a putut oferi interpretarea cu atât de multă siguranță. Iar evenimentele s-au desfășurat exact cum a spus el: în acea noapte, Belșațar și Babilonul au căzut sub dominația mezilor și perșilor, împlinind profețiile lui Dumnezeu.

• Îndată, Belșațar a dat poruncă și au îmbrăcat pe Daniel cu purpură, i-au pus un lanț de aur la gât și au dat de știre că va avea locul al treilea în cârmuirea împărăției.
• Dar chiar în noaptea aceea, Belșațar, împăratul haldeilor, a fost omorât.
• Și a pus mâna pe împărăție Darius, medul, care era în vârstă de șaizeci și doi de ani.

Mesajul „Numărat, numărat, cântărit și împărțit” era limpede pentru Daniel: zilele domniei lui Belșațar au fost numărate, iar imperiul său urma să fie împărțit. Aceasta nu era o surpriză pentru el, deoarece știa deja că Babilonul va fi înlocuit de o altă împărăție, iar mezilor și perșilor li se va da controlul. Faptul că mesajul s-a împlinit chiar în noaptea în care Daniel  l-a interpretat dovedește nu doar veridicitatea profeției, ci și că planul lui Dumnezeu este întotdeauna împlinit cu precizie.

Așadar, Daniel nu a oferit doar o interpretare corectă, ci a fost martorul împlinirii acestei profeții chiar în acea noapte, când Belșațar a fost ucis, iar Babilonul a căzut sub stăpânirea mezilor și perșilor, așa cum fusese prezis.