Capitolul 12

• În vremea aceea se va scula marele voievod Mihail, ocrotitorul copiilor poporului tău; căci aceasta va fi o vreme de strâmtorare cum n-a mai fost de când sunt neamurile și până la vremea aceasta. Dar în vremea aceea, poporul tău va fi mântuit, și anume oricine va fi găsit scris în carte.

Daniel 12:1 face o referire clară la Mihail, "marele voievod" și "ocrotitorul copiilor poporului tău", care este un personaj-cheie atât în cartea lui Daniel, cât și în Apocalipsa 12:7, unde este descris ca lider al oștirilor cerești în lupta împotriva forțelor răului, reprezentate de balaur (Diavolul).

Să analizăm mai atent acest verset și conexiunile cu alte texte biblice:

1. Marele Voievod Mihail (Daniel 12:1)

• Mihail este descris aici ca ocrotitorul poporului tău, iar rolul său este de a apăra și de a interveni în momente critice de mare încercare. În Daniel 12:1, contextul este legat de o vreme de mare strâmtorare, care nu a mai fost întâlnită până atunci.

• Apare ca o figură de protecție într-o perioadă de persecuție extremă, similar cu alte descrieri din Daniel, unde Mihail este văzut ca apărător în fața forțelor răului. În Daniel 10:13, el este menționat ca una din „căpeteniile de vază,” ajutând îngerul care i se arată lui Daniel într-un conflict spiritual.

2. Vremea de strâmtorare

• Versetul descrie o perioadă de strâmtorare fără precedent, sugerând un timp de mari suferințe și persecuții pentru poporul lui Dumnezeu. Această descriere este similară cu alte texte apocaliptice, precum Matei 24:21, unde Isus vorbește despre o perioadă de necaz mare, fără egal în istorie.

• Aici este clar că Mihail intervine în momentul culminant al suferinței poporului lui Dumnezeu, asigurându-le protecția și eliberarea.

3. Mântuirea celor care sunt scriși în carte

• Profeția aduce și un mesaj de mântuire, dar este o mântuire care vine condiționat de faptul că persoana este „găsită scrisă în carte.” Această referință este cel mai probabil o aluzie la Cartea Vieții, care apare în mai multe locuri din Scriptură (de exemplu, Exodul 32:32-33, Psalmul 69:28, Apocalipsa 3:5, Apocalipsa 20:12).

• Cartea Vieții este un simbol puternic al celor care sunt credincioși și drept-credincioși înaintea lui Dumnezeu, iar acest verset sugerează că doar cei care sunt „scriși în carte” vor fi mântuiți în timpul acestei perioade de necaz.

4. Mihail în Apocalipsa 12:7

• În Apocalipsa 12:7, Mihail este din nou liderul unei oștiri cerești, luptând împotriva Diavolului și a îngerilor săi. Aceasta confirmă statutul său de protector al celor credincioși și de lider al forțelor divine în războiul cosmic dintre bine și rău. Această bătălie are loc în contextul unui conflict spiritual major, similar cu perioada de strâmtorare din Daniel.

• Conexiunea dintre Mihail din Daniel 12 și Mihail din Apocalipsa 12 este puternică, ambele texte arătându-l ca fiind apărătorul și luptătorul împotriva răului, apărând poporul lui Dumnezeu într-o perioadă de mari încercări.

Contextul escatologic

Daniel 12:1 descrie o perioadă eschatologică, legată de „vremea sfârșitului” (menționată în Daniel 11:40 și 12:4). În acest context, Mihail joacă un rol central în protejarea poporului ales, iar persecuția extremă este o trăsătură a acestei perioade de necaz care precede eliberarea finală.

Evreii ca națiune nu mai au statut special:

Textul nu menționează în mod explicit nici „evrei” nici „Israel”, ci doar „poporul tău”. În contextul imediat al cărții lui Daniel, ar părea că expresia „poporul tău” face referire la poporul evreu, deoarece Daniel este un evreu și, până la acel punct, multe dintre profețiile din carte au fost legate de soarta Israelului. Totuși, odată ce analizăm contextul general al legământului cu Mesia și escatologia implicată în acest capitol, lucrurile se schimbă complet.

Profeția celor 70 de săptămâni din Daniel 9 este clară: ea delimitează o perioadă în care Israel are o șansă de a se întoarce la Dumnezeu și de a accepta pe Mesia. După încheierea celor 70 de săptămâni, legământul special cu poporul evreu se încheie, iar Mesia devine singura cale prin care oamenii, indiferent de etnie, pot fi parte din poporul lui Dumnezeu. După această perioadă, evreii ca națiune nu mai au un statut special în planul eshatologic al lui Dumnezeu, decât în măsura în care îl acceptă pe Mesia.

• Textul nu indică o prelungire a acestui legământ special cu poporul evreu după cele 70 de săptămâni. Din punctul de vedere al textului, cele 70 de săptămâni se încheie, iar odată cu ele, încetează și relația specială dintre Israel și Dumnezeu în forma legământului vechi.

• Nu există nicio sugestie măcar că poporul evreu va avea un statut eshatologic special dincolo de această perioadă.

Expresia „poporul tău” din Daniel 12:1 nu este despre evreii etnici, ci se referă la un popor al celor credincioși și ascultători de Dumnezeu, indiferent de apartenența etnică. Este important să facem această distincție între poporul lui Dumnezeu și apartenența etnică.

Punctele esențiale pe care le ridică textul:

„Poporul tău” din Daniel 12:1 nu se referă la evreii etnici:

• Daniel era un evreu credincios și ascultător, dar asta nu înseamnă că toți evreii din vremea sa sau din orice altă perioadă sunt parte din „poporul lui Dumnezeu” doar pe baza apartenenței etnice. Rugăciunea lui Daniel din capitolul 9, unde mărturisește păcatele poporului său și cât de departe erau de Dumnezeu, arată că nu toți evreii erau credincioși sau ascultători. Deci, nu toți evreii ar putea fi considerați „poporul lui Daniel” în contextul escatologic.

Poporul lui Dumnezeu este definit de credință și ascultare, nu de etnie:

• În contextul escatologic, „poporul tău” din Daniel 12:1 trebuie înțeles ca fiind cei care, la fel ca Daniel, sunt credincioși și ascultători de Dumnezeu. Poporul lui Dumnezeu include pe cei care rămân credincioși, indiferent de națiunea din care provin.

Legământul și relația cu Dumnezeu:

• Daniel 9 clarifică faptul că poporul evreu, de-a lungul istoriei, a fost necredincios și a încălcat legământul de nenumărate ori. 70 de săptămâni au fost hotărâte pentru Israel pentru a se corecta și pentru a aduce „ispășire pentru nelegiuiri” și „a pecetlui vedenia și profeția” (Daniel 9:24), dar în final, accentul cade pe legământul nou oferit prin Mesia. Cei care au respins acest legământ nu mai sunt considerați parte din poporul lui Dumnezeu pe baza etnicității lor.

Poporul lui Daniel în context escatologic:

• În contextul escatologic din Daniel 12:1, „poporul tău” nu este definit de apartenența etnică la Israel, ci de cei care sunt credincioși lui Dumnezeu, precum Daniel. În acest caz, este corect să spunem că evreii necredincioși sau cei care au respins legământul cu Mesia nu mai fac parte din acest popor al lui Dumnezeu. Mesia devine centrul acestui legământ, iar poporul lui Dumnezeu este format din toți cei care îl acceptă, fie evrei, fie dintre neamuri.

Ce spune Daniel 12:1 în acest context

• Mihail se ridică în vremea sfârșitului pentru a proteja „poporul tău”, dar acest popor nu este format din evreii etnici ci este format din cei care sunt credincioși și scriși în carte (Daniel 12:1). Aceasta implică un popor spiritual, nu un popor definit de apartenență națională.
• Rugăciunea lui Daniel din capitolul 9 arată clar că Israelul, ca națiune, a fost necredincios de-a lungul timpului și că doar cei care se întorc la Dumnezeu cu adevărat pot fi considerați parte din poporul lui Dumnezeu.

Noe, Daniel și Iov sunt exemple clare

• Ezechiel 14:13-14: "Fiul omului, cand va pacatui o tara impotriva Mea dedandu-se la faradelege, si Imi voi intinde mana impotriva ei - daca ii voi sfarama toiagul painii, daca ii voi trimite foametea, daca ii voi nimici cu desavarsire oamenii si vitele - chiar de ar fi in mijlocul ei acesti trei oameni: Noe, Daniel si Iov, ei nu si-ar mantui decat sufletul lor prin neprihanirea lor, zice Domnul Dumnezeu. 
• Ezechiel 14:19-20: Sau daca as trimite ciuma in tara aceasta, daca Mi-as varsa urgia impotriva ei prin molima ca sa-i nimicesc cu desavarsire oamenii si vitele, 20. si ar fi in mijlocul ei Noe, Daniel si Iov, pe viata Mea - zice Domnul Dumnezeu - ca n-ar scapa nici fii, nici fiice, ci numai ei si-ar mantui sufletul prin neprihanirea lor.”

Aceste versete din cartea Ezechiel (capitolul 14) prezintă un mesaj puternic despre dreptatea divină și neprihănirea individuală, chiar și într-un context de pedeapsă colectivă. Dumnezeu transmite prin profetul Ezechiel că, atunci când o națiune întreagă se dăruiește fărădelegii, nici chiar oamenii cei mai drepți nu pot salva pe nimeni altcineva decât pe ei înșiși. Neprihănirea lor este personală și insuficientă pentru a anula consecințele păcatului colectiv.

În acest pasaj, Noe, Daniel și Iov sunt exemple de oameni drepți, cunoscuți pentru integritatea și credința lor chiar în fața greutăților. Fiecare dintre ei a trecut prin mari încercări și a rămas neclintit în credința sa. Astfel, Dumnezeu subliniază că, indiferent de virtutea acestor figuri, într-o situație de judecată divină asupra unui popor, doar sufletele lor ar fi salvate, și nu ale altora, din cauza gravității păcatelor colective.

Acest mesaj aduce în atenție responsabilitatea individuală și ideea că mântuirea este o experiență personală, influențată de propriile alegeri și credință, în ciuda apartenenței la un grup sau comunitate.

Contextul celor 70 de săptămâni (Daniel 9)

În Daniel 9:24-27, se menționează clar că pentru poporul lui Daniel (poporul evreu) sunt hotărâte 70 de săptămâni, care reprezintă o perioadă clar delimitată pentru mântuirea și restaurarea Israelului. Aceasta include venirea lui Mesia, respingerea lui și, în cele din urmă, sfârșitul perioadei de legământ special al lui Dumnezeu cu Israel.

După 70 de săptămâni, mesajul profetic spune clar că accentul se mută de la Israel ca națiune și se concentrează pe acei care acceptă legământul nou adus de Mesia. În acest sens, putem înțelege că poporul lui Dumnezeu nu mai este definit exclusiv pe baza etnicității sau apartenenței la poporul evreu, ci pe baza legământului cu Mesia.

„Poporul tău” în contextul escatologic:

Când ne uităm la Daniel 12:1, trebuie să ținem cont de faptul că evenimentele descrise sunt escatologice, și nu se mai referă la o perioadă istorică specifică poporului evreu. În acest context, „poporul tău” trebuie interpretat ca referindu-se la cei care sunt în legământ cu Mesia.

Argumente pentru această interpretare:

Escatologia și universalitatea mântuirii:

• În profețiile escatologice, în mod special în Noul Testament, mântuirea este oferită tuturor celor care cred în Mesia, indiferent de etnie. Apocalipsa 7:9 descrie o „mare mulțime din orice neam, din orice seminție, din orice popor și de orice limbă”, care sunt mântuiți. Așadar, în contextul evenimentelor finale, „poporul tău” îi include pe  toți cei credincioși, nu evreii etnici.

Noul Legământ:

• Profeția din Daniel 9 despre cele 70 de săptămâni face referire la venirea Mesiei și la instaurarea unui Nou Legământ. După respingerea lui Mesia accentul cade pe cei care acceptă acest legământ nou, fie evrei, fie neamuri. De aceea, „poporul tău” în Daniel 12:1 se referă la toți cei care fac parte din acest Nou Legământ cu Mesia.

Exclusivitatea mântuirii prin Mesia:

• Mântuirea este strâns legată de Mesia. În Noul Testament, Isus Hristos (Mesia) este prezentat ca singura cale de mântuire. De aceea, cei care refuză legământul cu Mesia nu fac parte din poporul lui Dumnezeu în sensul eshatologic al termenului, chiar dacă sunt evrei din punct de vedere etnic.

„Cartea” din Daniel 12:1:

• Referința la „cei găsiți scriși în carte” aduce în discuție conceptul Cărții Vieții, care apare în mai multe pasaje biblice, inclusiv în Apocalipsa. Această carte este legată de mântuirea finală și include toți cei credincioși lui Dumnezeu, ceea ce presupune acceptarea Mesiei. Poporul lui Dumnezeu, în acest context, nu mai este definit etnic, ci prin apartenența la acest legământ.

În Daniel 12:1, termenul „poporul tău” se referă la cei care sunt credincioși și ascultători de Dumnezeu, adică cei care fac parte din poporul lui Dumnezeu prin acceptarea Mesiei, și nu are nicio legătură cu etnia evreiască.

Poporul evreu, ca entitate etnică sau națională, nu are un rol special în acest context escatologic, iar cei care sunt parte din poporul lui Dumnezeu sunt aceia care au acceptat legământul nou al Mesiei, indiferent de naționalitate.

Eroarea majoră a interpretărilor textului din Daniel

Este un non-sens teologic să se perpetueze ideea că „poporul evreu” în sens etnic ar avea încă un statut special în planul eschatologic al lui Dumnezeu, când însăși cartea lui Daniel arată clar că legământul special cu Israelul s-a încheiat la finalul celor 70 de săptămâni, odată cu respingerea Mesiei.

• Interpretarea greșită și perpetuarea automată a ideii că „poporul tău” din Daniel 12 se referă la evrei, când, în realitate, după respingerea lui Mesia, poporul sfânt nu mai este definit de apartenența etnică, ci de cei care îl acceptă pe Mesia și trăiesc în ascultare de Dumnezeu.

• Această eroare de interpretare a dus la formarea unei teologii care distorsionează planul lui Dumnezeu și care creează o justificare religioasă pentru evenimentele politice și militare din prezent, cum este situația din Israel.

Consecințele teologice și politice ale acestei erori

Teologia greșită care susține că evreii sunt încă „poporul ales” în planul eschatologic creează așteptări false cu privire la viitorul lor în relația cu Dumnezeu. Această teologie nu ia în considerare faptul că legământul special cu Israel a fost încheiat odată cu 70 de săptămâni și respingerea Mesiei.

Confuzia dintre promisiunile spirituale și revendicările politice:

• Mulți interpretează în mod greșit textele profetice, văzând în ele o justificare pentru pretențiile politice moderne ale statului Israel. Ei consideră că evreii, ca națiune, au un statut special, ceea ce duce la un sprijin necritic al politicilor lor. Această interpretare ignoră mesajul biblic central, acela că mântuirea vine prin Mesia, nu prin naționalism etnic.

Tragedia umană și violența:

• Așa cum știm, această interpretare greșită a fost folosită pentru a susține acțiuni care au dus la conflicte și suferință. Mulți credincioși, influențați de această teologie greșită, consideră că sprijinul lor pentru statul modern Israel este o împlinire a planului lui Dumnezeu, ignorând suferințele și nedreptățile care decurg din acest sprijin necondiționat.

Ce ne spune Daniel în text

1. Daniel 12 descrie evenimente eshatologice în care „poporul sfânt” este cel protejat, iar acest popor este format din toți cei care sunt credincioși și trăiesc în ascultare de Dumnezeu prin legământul Mesiei. Termenul „poporul sfânt” nu mai este legat de etnicitate, ci de credință și relația cu Dumnezeu.
2. Israelul etnic și național a avut un timp de probă de 70 de săptămâni (490 de ani) în care trebuia să își îndeplinească rolul în planul lui Dumnezeu, dar acest timp s-a încheiat odată cu respingerea lui Mesia. După acest moment, nu mai există o relație specială între Dumnezeu și poporul evreu în sens etnic, dacă aceștia nu acceptă legământul cu Mesia.
3. Mihail, în Daniel 12:1, protejează nu o entitate națională sau etnică, ci un popor spiritual, adică toți cei care fac parte din poporul sfânt al lui Dumnezeu prin Mesia, indiferent de naționalitate.

Dacă această teologie ar fi rectificată, s-ar schimba multe în modul în care sunt percepute evenimentele actuale din Israel și ar dispărea justificările teologice greșite pentru conflicte și violențe. Adevărul biblic este că mântuirea și protecția divină sunt disponibile pentru toți cei care sunt credincioși lui Dumnezeu prin Mesia, fără legătură cu etnia sau naționalitatea.

Problema interpretării „Unsului”

Evreii au o problemă majoră în identificarea acestui „Uns” (Mesia) din Daniel 9 dacă nu îl consideră pe Isus Hristos:

• Cine este „Unsul”? Evreii nu sunt de acord între ei în privința identificării „Unsului”. Unele interpretări rabinice îl văd ca fiind un preot sau un lider politic, dar această identificare este obscură și confuză. Spre deosebire de creștini, care îl identifică pe Isus Hristos drept „Unsul” (Mesia), evreii nu au o opinie unitară.

• Dacă ei acceptă că acest „Uns” este doar un preot sau un lider oarecare, atunci rolul său în profeția despre reconstruirea și distrugerea Ierusalimului devine insignifiant, ceea ce contrazice gravitatea și centralitatea profeției.

• Problema cu „Unsul” / Mesia eschatologic: Dacă „Unsul” din Daniel 9 este un lider temporar, iar Mesia este așteptat să vină în viitor, atunci apare o altă problemă: Mesia din viitor nu are niciun rol în evenimentele cruciale pe care le descrie Daniel 9, adică reconstrucția și re-distrugerea Ierusalimului. Aceasta este o incoerență majoră. Daniel 9 descrie un eveniment esențial pentru poporul Israel, iar „Unsul” este central în acea profeție. A ignora importanța lui și a-l separa de Mesia înseamnă să ignori un text fundamental.

Distrugerea Templului și lipsa avertizărilor profetice clare

Evreii recunosc că prima distrugere a Templului (586 î.Hr.) a fost bine documentată și avertizată de mai mulți profeți (Ieremia, Ezechiel, Isaia etc.). Aceasta s-a întâmplat din cauza păcatelor poporului, cum ar fi idolatria, neascultarea și nedreptățile sociale, iar profeții au avertizat constant poporul înainte de distrugere. Însă, în cazul distrugerii celui de-al doilea Templu, în anul 70 d.Hr., lucrurile stau diferit:

Lipsa profețiilor directe despre distrugerea Templului:

• Nu există un lanț de profeți care să avertizeze explicit Israelul înainte de distrugerea celui de-al doilea Templu, așa cum s-a întâmplat înainte de prima distrugere. Daniel 9 este singura profeție clară care face referire la distrugerea celui de-al doilea Templu. Totuși, mulți evrei aleg să o interpreteze într-un mod obscur sau să minimalizeze impactul ei, ceea ce ridică o întrebare legitimă: de ce nu există avertismente similare, deși distrugerea Templului din 70 d.Hr. a fost un eveniment major pentru poporul evreu?

Păcatele specifice pentru a doua distrugere:

• Dacă Daniel 9 este singura profeție care avertizează despre distrugerea Templului, ce păcate specifice ar putea fi identificate ca motiv pentru această distrugere? Așa cum am menționat, pentru prima distrugere existau păcate specifice (idolatrie, neascultare, etc.), dar pentru cea de-a doua distrugere, păcatul este unul singur: respingerea Mesiei.

Evreii nu recunosc specific acest păcat:

• Pentru că Isus nu este acceptat drept Mesia de majoritatea evreilor, ei nu văd respingerea lui Mesia ca fiind cauza principală a distrugerii celui de-al doilea Templu. Ei o văd ca pe un act al judecății divine pentru păcate generale, dar fără a avea o legătură directă cu respingerea unui Mesia concret.
• Problema este că, în lipsa unui alt păcat specific clar definit și în lipsa avertizărilor profetice directe, evreii sunt lăsați fără o explicație convingătoare despre motivul pentru care a avut loc distrugerea Templului în anul 70 d.Hr. Daniel 9 arată clar o legătură între Unsul (Mesia) și distrugerea Templului, dar aceasta este evitată în interpretările tradiționale evreiești.

De ce se „ignoră” sau „minimalizează” acest capitol?

• Teologia rabinică după distrugerea celui de-al doilea Templu s-a concentrat mai mult pe supraviețuirea națională decât pe interpretarea profețiilor eshatologice. După pierderea Templului și exilul care a urmat, rabinii au dezvoltat un sistem religios mai axat pe lege și pe menținerea identității evreiești, fără a face din profețiile despre Mesia un punct central. Astfel, Daniel 9 nu a fost „ocolit” în mod deliberat, dar nu a primit atenția pe care o merita din cauza traumei și a încercării de supraviețuire a poporului.
• Eșecul de a recunoaște „păcatul” respingerii Mesiei a lăsat un vid interpretativ în teologia evreiască cu privire la distrugerea celui de-al doilea Templu. Evreii au avut întotdeauna o tradiție de a lega distrugerea Templului de păcate clare (cum au făcut cu prima distrugere), dar în cazul celei de-a doua distrugeri, lipsa de profeți și de avertizări concrete i-a lăsat fără un răspuns clar.

Acceptarea pedepsei fără claritate asupra motivului specific

• După distrugerea Templului din anul 70 d.Hr., evreii s-au confruntat cu o traumă profundă. Neavând un profet sau un lider spiritual care să ofere o explicație clară, au acceptat ideea că distrugerea a fost o pedeapsă divină, dar fără o înțelegere clară a motivului specific.
• Spre deosebire de prima distrugere a Templului, când păcatele (idolatria, neascultarea, nedreptățile) erau foarte clare și menționate în mod repetat de profeți precum Ieremia și Ezechiel, în cazul celei de-a doua distrugeri nu au existat asemenea avertizări clare. Așadar, interpretarea tradițională evreiască s-a axat pe ideea că poporul a păcătuit „în general”, dar fără o explicație detaliată.

Focalizarea pe respectarea strictă a Legii

• După distrugerea Templului, a urmat o restructurare a religiei iudaice, condusă de rabini, în care accentul a căzut pe menținerea strictă a Legii mozaice și pe păstrarea identității naționale. A devenit o prioritate să fie mai stricți și mai fideli Legii, deoarece pierderea Templului a fost văzută ca un semn că neascultarea sau neîmplinirea Legii ar fi putut fi cauza pedepsei.
• Astfel, s-a dezvoltat un accent puternic pe studierea Torei, pe observarea sabatului, pe respectarea dietelor și a altor legi rituale, pentru a evita repetarea acelei „pedeapse”.

Așteptarea unui Mesia viitor

• O altă componentă centrală a acestei logici este așteptarea continuă a unui Mesia care va veni în viitor. După cum ai menționat, evreii așteaptă un Mesia care nu doar că va restaura Templul, dar va aduce și domnia universală a Israelului, conform unor promisiuni din Geneza și Exodul.
• Pentru ei, Mesia nu a venit încă, și aceasta înseamnă că toate necazurile pe care le-au suferit (inclusiv distrugerea Templului) sunt o parte din planul divin, iar răscumpărarea finală va veni odată cu Mesia viitor.

Menținerea identității naționale

• Un alt element esențial al acestei „logici” este dorința de a păstra identitatea națională și religioasă. După pierderea Templului, evreii au fost dispersați în toată lumea, iar menținerea unității și identității ca popor ales a devenit o prioritate. Rabinii au pus accent pe menținerea tradițiilor, legilor și practicilor religioase ca pe un mod de a păstra națiunea evreiască intactă, în ciuda exilului.
• Această logică a dus la o închidere religioasă și culturală, într-un efort de supraviețuire spirituală și națională până la venirea unui Mesia viitor care va „vindeca” națiunea și o va restaura în Ierusalim.

Teologia suferinței și a exilului

• Un alt aspect important este teologia suferinței pe care evreii au dezvoltat-o. Ei cred că exilul și suferințele repetate sunt parte din destinul lor ca popor ales. Au dezvoltat o viziune conform căreia, prin suferință, se purifică și își îndeplinesc rolul de popor ales, fiind încredințați că vor fi răscumpărați în final la venirea lui Mesia.
• În această gândire, distrugerea celui de-al doilea Templu este văzută ca o încercare a credinței și nu neapărat ca o judecată specifică pentru un păcat anume, cum a fost idolatria în vremea primului Templu.

Respingerea legăturii dintre distrugerea Templului și Mesia

• O mare parte din evrei refuză să accepte că respingerea lui Isus ca Mesia ar fi fost cauza distrugerii celui de-al doilea Templu. Pentru ei, Isus nu a fost Mesia pentru că nu a împlinit toate așteptările mesianice tradiționale. Faptul că nu a adus pace mondială sau o restaurare fizică a regatului Israel îl face, în viziunea lor, un Mesia fals.
• De aceea, legătura între distrugerea Templului și respingerea Mesiei nu este acceptată în teologia rabinică. Ei se uită la alte motive pentru care Dumnezeu i-a „pedepsit”, dar nu sunt capabili să identifice clar acel păcat specific.

Un punct interesant legat de succesivele distrugeri și reconstruiri ale Templului este faptul că, pentru așa-numita „a treia robie” (sau exilul care a urmat distrugerii celui de-al doilea Templu în 70 d.Hr.), nu există profeții clare în ceea ce privește o eliberare sau o promisiune de reconstrucție explicită, așa cum au existat pentru robia din Egipt sau pentru robia babiloniană.

Lipsa unei profeții clare pentru a treia „robie” și eliberare

• Într-adevăr, atât pentru robia egipteană, cât și pentru cea babiloniană, profeții și textele sacre oferă o narațiune clară despre motivul robiei și promisiuni detaliate de eliberare.

• Avraam primește o profeție despre robia din Egipt în Geneza 15:13-14, unde i se spune că descendenții săi vor fi înrobiți timp de 400 de ani, dar apoi vor fi eliberați.

• Ieremia și alți profeți din timpul exilului babilonian au făcut predicții clare despre durata robiei (70 de ani) și promisiuni că Israel va fi eliberat și Ierusalimul va fi reconstruit.

• În schimb, pentru a doua distrugere a Templului (anul 70 d.Hr.) și exilul ulterior, Daniel 9 este singura profeție clară care vorbește despre distrugerea Ierusalimului și a Templului, dar nu menționează explicit o nouă eliberare sau o a treia reconstrucție a Templului. După respingerea Unsului (Mesia) și distrugerea orașului și a sanctuarului, nu mai există profeții clare despre o viitoare restaurare.

De unde vine ideea unei a treia reconstrucții a Templului?

Chiar dacă nu există o profeție explicită despre a treia reconstrucție a Templului după anul 70 d.Hr., există câteva elemente din diverse texte biblice și tradiții rabinice care au fost interpretate de unii evrei în sensul că Templul va fi reconstruit din nou în viitor.

Surse din care derivă speranța unei a treia reconstrucții:

Profeții din Ezechiel și Isaia

• Ezechiel 40-48: În această secțiune a cărții lui Ezechiel, se descrie o viziune detaliată a unui Templu viitor. Deși unii interpretează acest templu ca fiind legat de perioada imediat post-exilică (după Babilon), alții (inclusiv unii evrei moderni) îl văd ca un Templu eshatologic, care va fi reconstruit în vremea lui Mesia.
• În această viziune, Ezechiel descrie cu mare exactitate dimensiunile și structura acestui Templu viitor.

• Evreii care cred în această interpretare văd în Ezechiel 40-48 o promisiune implicită a reconstruirii Templului în timpul Mesiei, după ce el va veni să domnească.

• Isaia 2:2-3: În acest pasaj, se spune că „muntele Casei Domnului” (Templul) va fi „înălțat” și toate neamurile vor veni la el. Deși textul poate fi înțeles simbolic de către creștini, unii evrei îl consideră o promisiune că Templul va fi reconstruit la sfârșitul vremurilor, când toate națiunile vor veni la închinare.

„Se va întâmpla în zilele de pe urmă că muntele Casei Domnului va fi întemeiat ca cel mai înalt dintre munți, se va înălța deasupra dealurilor, și toate neamurile vor curge spre el. Multe popoare vor veni și vor zice: ‘Veniți, să ne suim la muntele Domnului, la Casa Dumnezeului lui Iacov...’” (Isaia 2:2-3).

Tradiția rabinică post-distrugerea celui de-al doilea Templu

• După distrugerea Templului în 70 d.Hr., rabinii din perioada Talmudului au încercat să răspundă la această criză spirituală și națională. În scrierile talmudice și în alte lucrări rabinice ulterioare, există ideea că Templul va fi reconstruit la venirea Mesiei.
• În special, Talmudul babilonian (Tratatul Rosh Hashanah 30a) menționează că „Templul viitor” va fi construit de Dumnezeu însuși sau de Mesia, și că acesta va fi diferit de cel din trecut, mai măreț și mai glorios.

Geneza și promisiunile către Avraam

• Promisiunile din Geneza și Exod care fac referire la faptul că poporul lui Avraam va stăpâni pământul și va fi o binecuvântare pentru toate națiunile sunt văzute de mulți evrei ca fiind neîmplinite în totalitate. Unii rabini interpretează aceste promisiuni ca legate de domnia lui Mesia, când Israel va fi restaurat pe deplin și va domina națiunile, având Templul reconstruit ca un centru al închinării mondiale.

„Te voi face un neam mare și te voi binecuvânta; voi face numele tău mare și vei fi o binecuvântare. Voi binecuvânta pe cei ce te vor binecuvânta și voi blestema pe cei ce te vor blestema, și toate familiile pământului vor fi binecuvântate în tine.” (Geneza 12:2-3).

Zaharia 6:12-13: „Omul al cărui nume este Odrasla...”

• În Zaharia 6:12-13, profetul vorbește despre „Odrasla”, o figură mesianică care va zidi Templul Domnului și va ședea pe tron. Deși mulți creștini cred că acest pasaj face referire la Mesia (Isus Hristos), evreii încă așteaptă o figură mesianică viitoare care va reconstrui Templul.

„Așa vorbește Domnul oștirilor: ‘Iată omul al cărui nume este Odrasla; el va odrăsli din locul lui și va zidi Templul Domnului. Da, el va zidi Templul Domnului; va purta podoaba măririi, va ședea și va stăpâni pe tronul lui...’” (Zaharia 6:12-13).

Al treilea Templu - pe ce bază?

Deși nu există o profeție clară și specifică în Biblie care să vorbească despre o a treia reconstrucție a Templului, mulți evrei își bazează așteptarea pe texte precum Ezechiel, Isaia și Zaharia, pe care le interpretează în sens mesianic și eshatologic. De asemenea, tradițiile rabinice post-distrugerea Templului au contribuit la consolidarea acestei idei.

Problema majoră este că, în lipsa unor avertismente profetice clare despre o a doua distrugere sau promisiuni detaliate despre o a treia reconstrucție, interpretările evreiești se bazează pe speranță, pe așteptări mesianice și pe tradiție, fără să aibă aceeași consistență profetică pe care au avut-o pentru robia egipteană sau babiloniană.

Așteptarea unui Templu viitor este, așadar, un amalgam de interpretări și tradiții, nu o certitudine bazată pe o profeție clară ca în cazurile anterioare.

Daniel cere clarificări despre durata până la sfârșit.

Acest pasaj este central pentru înțelegerea dinamicii profetice din cartea lui Daniel. 

• Mulți din cei ce dorm în țărâna pământului se vor scula: unii pentru viață veșnică, și alții pentru ocară și rușine veșnică.
• Cei înțelepți vor străluci ca strălucirea cerului, și cei ce vor învăța pe mulți să umble în neprihănire vor străluci ca stelele, în veac și în veci de veci.
• Tu însă, Daniele, ține ascunse aceste cuvinte și pecetluiește cartea până la vremea sfârșitului. Atunci mulți o vor citi, și cunoștința va crește.”
• Și eu, Daniel, m-am uitat și iată că alți doi oameni stăteau în picioare, unul dincoace de râu, și altul dincolo de malul râului.
• Unul din ei a zis omului aceluia îmbrăcat în haine de in, care stătea deasupra apelor râului: „Cât va mai fi până la sfârșitul acestor minuni?”
• Și am auzit pe omul acela îmbrăcat în haine de in, care stătea deasupra apelor râului; el și-a ridicat spre ceruri mâna dreaptă și mâna stângă și a jurat pe Cel ce trăiește veșnic că va mai fi o vreme, două vremuri și o jumătate de vreme și că toate aceste lucruri se vor sfârși când puterea poporului sfânt va fi zdrobită de tot.
• Eu am auzit, dar n-am înțeles; și am zis: „Domnul meu, care va fi sfârșitul acestor lucruri?”
• El a răspuns: „Du-te, Daniele! Căci cuvintele acestea vor fi ascunse și pecetluite până la vremea sfârșitului.
• Mulți vor fi curățați, albiți și lămuriți; cei răi vor face răul și niciunul din cei răi nu va înțelege, dar cei pricepuți vor înțelege.

Să observăm structura evenimentelor:

Expresia "o vreme, două vremuri și jumătate de vreme" – îi estefamiliară lui Daniel.

Această expresie apare pentru prima dată în Daniel 7:25, unde este folosită pentru a descrie perioada de persecuție intensă asupra poporului sfânt din partea "cornului cel mic":

"El va rosti vorbe de hulă împotriva Celui Preaînalt, va asupri pe sfinții Celui Preaînalt și se va încumeta să schimbe vremurile și legea; și sfinții vor fi dați în mâinile lui timp de o vreme, două vremuri și jumătate de vreme." (Daniel 7:25)

Din acest context, Daniel înțelege că "o vreme, două vremuri și jumătate de vreme" este o perioadă bine delimitată de timp, echivalentă cu 3 ani și jumătate profetici, adică 1260 de ani, în care poporul sfânt va fi persecutat.

Zdrobirea puterii poporului sfânt

Cu toate acestea, aici apare un element nou, care complică înselegerea sa: "... și că toate aceste lucruri se vor sfârși când puterea poporului sfânt va fi zdrobită de tot."

Această dimensiune adițională ridică o întrebare pentru Daniel, care până acum nu se confruntase cu această idee specifică.

Ceea ce este nou în Daniel 12:7 este afirmația că "toate aceste lucruri se vor sfârși când puterea poporului sfânt va fi zdrobită de tot." Aceasta introduce o etapă distinctă în profeție:

1. Persecuția poporului sfânt ("o vreme, două vremuri și jumătate de vreme") este o perioadă delimitată temporal, descrisă anterior.

2. Zdrobirea completă este evenimentul care marchează sfârșitul acestei perioade, dar nu fusese clarificat în capitolul 7.

Această "zdrobire" pare a fi mai mult decât o simplă persecuție; este un moment de prăbușire completă, fie spirituală, fie fizică, a puterii poporului sfânt. Pentru Daniel, acest detaliu adăugat complică înselegerea, motiv pentru care el cere: "Care va fi sfârșitul acestor lucruri?"

Pecetluirea și de-pecetluirea profeției

Un alt element cheie din Daniel 12 este pecetluirea cuvintelor profetice:

"Du-te, Daniele! Căci cuvintele acestea vor fi ascunse și pecetluite până la vremea sfârșitului."

Această pecetluire indică faptul că profeția nu era destinată înțelegerii complete în vremea lui Daniel. În schimb, ea urma să fie descoperită și înțeleasă la vremea sfârșitului, moment în care "cei pricepuși" vor putea să descifreze sensul deplin:

"Mulți vor fi curățați, albċi și lămuriți; cei răi vor face răul și niciunul din cei răi nu va înțelege, dar cei pricepuși vor înțelege."

Aceasta sugerează că desigilarea profeției este un proces care are loc înainte de sfârșitul complet, în timpul unei perioade de lămurire și curățare spirituală pentru cei credincioși.

Vom analiza pasajul din Daniel 12:6-10 în lumina informațiilor oferite pe parcursul celorlalte capitole pentru a lega expresia "o vreme, două vremuri și jumătate de vreme" de alte evenimente profetice, inclusiv cele din Daniel 7 și 8.

Expresia "o vreme, două vremuri și jumătate de vreme" și legătura cu Daniel 7

Această expresie apare mai întâi în Daniel 7:25, unde este legată de dominația "cornului cel mic," interpretat ca fiind Papalitatea:

"El va rosti vorbe de hulă împotriva Celui Preaînalt, va asupri pe sfinții Celui Preaînalt și se va încumeta să schimbe vremurile și legea; și sfinții vor fi dați în mâinile lui timp de o vreme, două vremuri și jumătate de vreme." (Daniel 7:25)

Astfel, "o vreme, două vremuri și jumătate de vreme" reprezintă 1260 de ani, care se desfășoară între anul 538 d.Hr. (când Papalitatea și-a consolidat autoritatea prin distrugerea puterilor rivale) și 1798 d.Hr., anul Revoluției Franceze și al arestării papei Pius al VI-lea de către generalul Berthier. Acest moment marchează sfârșitul dominației temporale a Papalitații.

Așadar, Daniel era deja familiarizat cu această perioadă simbolică din capitolul 7. În capitolul 12, aceleași "vremuri" sunt menționate, dar cu un detaliu suplimentar: zdrobirea completă a puterii poporului sfânt marchează sfârșitul.

De la Revoluția Franceză la "vremea sfârșitului"

După anul 1798, odată cu prăbușirea dominației papale, istoria intră într-o nouă etapă. Revoluția Franceză aduce cu sine revigorarea filosofiei grecești, care pune accent pe raționalism, libertate, egalitate și fraternitate. Această perioadă este caracterizată de răspândirea ideilor democratice și a unei noi ordini mondiale centrate pe om și rațiune, continuând să influențeze lumea până în prezent.

Această perioadă dintre Revoluția Franceză și sfârșit o gasim doar în profeția din Daniel 8:14 unde gasim cea mai lungă perioadă profetica din Biblie: "Până vor trece 2300 de seri și dimineți; apoi sfântul locaș va fi curățat." Această perioadă, care începe în 280 î.Hr., odată cu fondarea Bibliotecii din Alexandria și promovarea filosofiei grecești, se întinde până în 2020, marcând un punct crucial în profeție. Cornul cel mic din capitolul 8 este Filosofia Grecească, care a avut un impact profund asupra ordinii mondiale.

Zdrobirea completă a poporului sfânt

Revenind la Daniel 12:7, vedem că sfârșitul "vremurilor" coincide cu un moment dramatic: zdrobirea completă a puterii poporului sfânt. Aceasta poate fi interpretată ca:

1. Finalul influenței spirituale directe a poporului sfânt în lume, fie prin persecuție fizică, fie prin marginalizare completă.

2. Un punct culminant al conflictului dintre bine și rău, în care cei credincioși trec printr-o suferință finală pentru a rămâne fideli.

Desigilarea profeției și rolul celor pricepuți

Un alt element cheie din Daniel 12 este desigilarea profeției lui Daniel:

"Du-te, Daniele! Căci cuvintele acestea vor fi ascunse și pecetluite până la vremea sfârșitului. Mulți vor fi curățați, albți și lămuriți; cei răi vor face răul și niciunul din cei răi nu va înțelege, dar cei pricepuși vor înțelege."

Desigilarea profeției din capitolul 8 despre cele 2300 de seri si dimineți sugerează că sensul deplin al profeției este rezervat pentru timpul sfârșitului. După anul 2020 se va desigila profeția din capitolul 8 și cei care sunt "pricepuți" vor înțelege mai clar legătura dintre evenimentele istorice, simbolismul profețiilor și planul divin. Această claritate este acompaniată de un proces de curățare și lămurire spirituală, pregătindu-i pe credincioși pentru evenimentele finale.

Concluzie: Structura profetică din Daniel 12

1. "O vreme, două vremuri și jumătate de vreme" (538 – 1798): Perioada de dominație a Papalitații, culminând cu Revoluția Franceză și prăbușirea autorității temporale a papei.

2. Perioada dintre 1798 și 2020: O etapă de renaștere și răspândire a filosofiei grecești și a ideilor democratice, încheiată cu marcarea celor 2300 de ani din Daniel 8 prin cea mai mare criză socială și filosofică din istorie datorită pandemiei Covid.

3. Desigilarea profeției: Sensul deplin al profețiilor devine clar pentru cei pricepuși în timpul sfârșitului.

4. Zdrobirea completă a poporului sfânt: un eveniment culminant ce marchează prăbușirea spirituală sau fizică a credincioșilor.
   

5. Sfârșitul lumii acesteia și instaurarea împărăției lui Dumnezeu

Să trecem acum la o altă temă cheie din acest capitol:

Încetarea jertfei și așezarea urâciunii pustiitorului

Daniel 12:11: „De la vremea când va înceta jertfa necurmată și de când se va așeza urâciunea pustiitorului, vor mai fi o mie două sute nouăzeci de zile.”

Textul spune clar că de la momentul în care se întâmplă aceste două lucruri – încetarea jertfei și așezarea urâciunii pustiitorului – va fi o perioadă de 1290 de zile. Dar textul nu spune explicit ce anume se va întâmpla după cele 1290 de zile. Singura referință exactă și identică despre încetarea jertfei și așezarea urâciunii pustiitorului se găsește în capitolul 11 și se referă la păngărirea Templului pe timpul lui Antioh Epifanul așa cum am discutat deja la momentul respectiv. 

Ce ar putea implica aceasta?

• Textul nu menționează direct ce urmează după cele 1290 de zile. Spre deosebire de alte profeții din Daniel, unde sunt descrise acțiuni specifice care urmează anumitor perioade (de exemplu, ridicarea unui rege sau căderea unui imperiu), aici se face doar o referire la durata de 1290 de zile, fără a specifica clar evenimentul care va avea loc la finalul acestei perioade.

Ferice de cine ajunge la 1335 de zile

• Acest verset oferă o extensie de încă 45 de zile peste cele 1290 și spune că fericit este cel care ajunge până la 1335 de zile. Dar nici aici nu este clar ce urmează după această perioadă extinsă. Indicația pare a sugera că suferința va fi continuată pentru un timp, dar cei care vor răbda și vor ajunge la 1335 de zile vor fi binecuvântați.

Antioh IV și elenizarea evreilor

Principalul obiectiv al lui Antioh IV Epifanes nu a fost de a impune cultul zeilor greci în sine, ci de a submina și distruge religia evreilor. El a dorit să elimine puterea religiei mozaice, care reprezenta un focar de rezistență națională și culturală împotriva elenizării. Evreii se agățau de legea lui Moise și de practicile lor religioase, iar Templul din Ierusalim era un simbol central al identității lor.

• Dovada că Antioh a vrut să distrugă religia evreilor vine din 1 și 2 Macabei, unde se spune clar că a interzis circumcizia, sărbătorirea sabatului și a oprit jertfele zilnice în Templu. Așadar, nu vorbim doar despre o simplă introducere a unui cult grec, ci despre o suprimare directă a religiei evreilor.

Antioh și filosofia greacă

Antioh nu era un promotor al religiei grecilor în sensul strict. Filosofia greacă, în special școlile stoice și epicureice, care puneau accent pe rațiunea umană, erau mai degrabă critice față de religia tradițională greacă și nu susțineau zeii din panteonul grec ca fiind reali sau relevanți. De fapt, filosofia greacă tindea să minimalizeze sau chiar să respingă zeii și superstițiile, preferând o înțelegere rațională a universului.

Jertfele păgâne și chipurile zeilor – un simbol de sfidare

Jertfele păgâne și introducerea chipurilor zeilor greci în Templu erau, de fapt, un act de sfidare și profanare a religiei evreiești, mai degrabă decât o încercare de a-i „converti” pe evrei la religia grecilor. Această interpretare are sens și este confirmată de faptele istorice.

• Antioh nu era interesat să-i facă pe evrei adepți ai cultului lui Zeus, ci să înlăture influența religiei mozaice și să impună dominația elenistă și cultura greacă, mai exact filosofia.

• Actul de a aduce jertfe păgâne în Templu și de a introduce statui ale zeilor greci ar putea fi privit mai mult ca o formă de profanare simbolică. Scopul era de a distruge religia evreilor și de a arăta că legea lor nu mai avea nicio putere în fața puterii filosofiei elenistice.

Profetia din Daniel despre Antioh

Capitolul 11 din Daniel, începând cu versetul 21, descrie evenimentele legate de Antioh IV Epifanes și de politica sa agresivă împotriva religiei evreilor. Textul profetic se potrivește foarte bine cu ceea ce s-a întâmplat istoric în timpul domniei lui Antioh. Daniel 11:36-39 oferă o descriere a unui rege care se „înălță” mai presus de orice dumnezeu, respingând orice tradiție religioasă anterioară. Acest lucru se referă la Filosofie care pune accent pe rațiunea umană și sfidează orice formă de revelație.

Cărțile Macabeilor – apocrife sau canonice?

1 și 2 Macabei nu sunt considerate canonice în iudaism și nici în tradiția protestantă. Ele sunt incluse în Apocrife, care sunt recunoscute ca parte a Scripturii doar în Bisericile Catolică și Ortodoxă.

• În iudaism, aceste cărți nu fac parte din Tanah (Biblia ebraică), și acest lucru este interesant, deoarece descriu evenimente foarte importante din istoria evreilor. De aceea, există și o anumită suspiciune legată de lipsa referințelor clare despre perioada lui Antioh în tradiția ebraică canonică.

Rațiunea umană și Filosofia – Religia lui Antioh?

Ideea că Antioh IV Epifanes a fost, de fapt, un promotor al Filosofiei și al Rațiunii umane este foarte clară, mai ales dacă avem în vedere faptul că filosofia greacă a dominat cultura elenistică în acea perioadă. Antioh a folosit actele religioase (jertfele păgâne) mai mult ca un mijloc de a-și demonstra puterea și de a distruge influența religiei mozaice, fără să creadă cu adevărat în Zeus sau în panteonul grecesc. Filosofia era adevăratul său „Zeu” - dumnezeul cetățuilor. 

Precizia istorică în descrierea evenimentelor

Există o mare precizie istorică în descrierea evenimentelor din Daniel 11 în legătură cu Antioh IV Epifanes, iar faptul că Daniel 12 face o referire directă la încetarea jertfei necurmate și la urâciunea pustiirii indică foarte clar că evenimentele se leagă de această perioadă istorică.

1. Daniel 12:11-12 nu oferă detalii despre ce anume se va întâmpla după cele 1290 de zile sau 1335 de zile, ceea ce lasă o tăcere intenționată în text. Această lipsă de specificitate nu este accidentală și poate reflecta faptul că ingerul și Daniel nu au dorit să ofere mai multe detalii. Ceea ce știm clar este că evenimentele descrise sunt legate de Antioh IV Epifanes, nu de o realitate simbolică sau viitoare.
2. Faptul că nu se menționează un eveniment concret după cele 1290 de zile este esențial în interpretare. E corect să subliniem că îngerul nu spune ce se întâmplă la finalul acelor zile, și, din moment ce Daniel nu precizează nimic în plus, ar trebui să ne abținem de la speculații forțate. Dacă evenimentul concret nu este indicat, înseamnă că nu avem date suficiente pentru a-l determina cu exactitate, și acest lucru este important.
3. Faptul că Daniel 11 este interpretat în mod clar ca o descriere istorică și recunoscută de toți, inclusiv de evrei, arată că întreaga secțiune este ancorată în istoria lui Antioh IV Epifanes. De asemenea, Daniel 12 nu poate fi separat de această cronologie. Argumentul este solid în sensul că evenimentele sunt istorice și nu simbolice, iar această tăcere a îngerului cu privire la evenimentul din zilele respective trebuie să fie înțeleasă ca tăcere.
4. Lipsa unei cronici evreiești despre ceea ce s-a întâmplat în acele zile este problema lor. Faptul că evreii nu au păstrat documente clare și oneste despre ce s-a întâmplat în acele zile nu schimbă faptul că evenimentele din Daniel sunt descrise în mod istoric și se referă la Antioh. Îngerul și Daniel au făcut o alegere deliberată de a nu menționa ce se întâmplă exact la finalul acelor zile.

Daniel 12:11-12 este așadar istoric, nu simbolic, și se leagă de perioada lui Antioh IV Epifanes, dar fără să facă referire la vreun eveniment concret la sfârșitul celor 1290 sau 1335 de zile. Această lipsă de detalii nu înseamnă că trebuie să speculăm în exces, ci că trebuie să acceptăm textul așa cum este: o descriere istorică care rămâne intenționat deschisă în ce privește evenimentul prezis.

Dacă nici Daniel nu a specificat exact evenimentul, atunci nu avem un răspuns clar, iar tăcerea textului este mai inteligentă decât am putea crede. Ea vizează strict istoria evreilor și felul în care au ales să se raporteze la profeție, cu credință ori necredință. Tăcerea textului testeză exclusiv onestitatea spirituală a evreilor de acceptare ori respingere a profeției in întregul ei. Și din cate știm, evreii au decis să respingă profețiile lui Daniel iar asta spune totul despre acest subiect. 

• Tradiția evreiască, în general, nu a fost foarte interesată de numărătoarea exactă a zilelor (1290 de zile, 1335 de zile), ci a văzut aceste cifre ca simbolice, legate de perioade de încercare și persecuție. Aceasta este probabil o abordare intenționată, pentru a evita discuțiile asupra profețiilor apocaliptice, care nu sunt considerate productive în tradiția rabinică.

Așadar, ca o concluzie: faptul ca evreii nu pot spune ce s-a întâmplat în acele zile este un răspuns suficient de edificator având în vedere impactul pe care l-a avut filosofia si elenizarea asupra conducătorilor evrei.

Profețiile lui Daniel - o sursă de conflict între Isus și conducătorii evrei

În timpul lucrării Sale, Isus s-a aflat în conflict cu liderii religioși evrei, inclusiv pe tema statutului lui Daniel ca profet. Trebuie știut că în canonul evreiesc de astăzi Cartea lui Daniel este plasată în categoria Scrierilor („Ketuvim”) și nu este considerată parte din profeții clasici. Dar această retrogradare a avut loc abia în jurul anului 90 d.Hr., după distrugerea Templului. Pe vremea lui Isus, profetul Daniel era încă perceput ca având o autoritate profetică importantă, mai ales în contextul apocaliptic popular din perioada celui de-al Doilea Templu. Isus îl menționează pe Daniel ca profet (Matei 24:15, Marcu 13:14) și validează profeția sa despre „urâciunea pustiirii” pentru a avertiza despre distrugerea Templului din Ierusalim, un eveniment care avea să marcheze un moment traumatic pentru evrei.

Această situație reflectă o tensiune mai profundă între Isus și liderii religioși privind autoritatea asupra interpretării Scripturilor. Fariseii și saducheii dețineau controlul asupra teologiei oficiale, iar Isus îi acuza frecvent că nu citesc corect Scripturile și nu înțeleg planul lui Dumnezeu. Validarea lui Daniel de către Isus reprezenta o sfidare a conducătorilor evrei și în special a Saducheilor, mai ales că profeția lui Daniel era asociată cu judecata divină asupra poporului Israel.

Mai mult, Isus a folosit Cartea lui Daniel pentru a-și explica identitatea mesianică și eschatologică. El se identifica cu „Fiul Omului” din Daniel 7:13-14, figura cerească care primește stăpânire veșnică, o afirmație care întărea pretenția Sa de Mesia. În același timp, Isus aplica profeția despre „urâciunea pustiirii” la distrugerea viitoare a Templului, legând judecata divină de respingerea Sa ca Mesia de către liderii evrei și popor.

Acest conflict nu era doar o dispută teologică, ci o confruntare asupra autorității spirituale. Isus revendica autoritatea supremă asupra Scripturilor, văzându-Se pe Sine ca împlinirea lor. Prin validarea lui Daniel ca profet și interpretarea sa apocaliptică, Isus își reafirma rolul mesianic și avertiza asupra unei judecăți iminente. După distrugerea Templului în 70 d.Hr., liderii evrei de la Consiliul de la Jamnia (circa 90 d.Hr.) au retrogradat Cartea lui Daniel, în parte pentru a limita influența apocaliptică a acesteia și pentru a se distanța de interpretările creștine emergente.

Spre deosebire de liderii evrei, urmașii lui Isus au acceptat și au studiat cu atenție profețiile lui Daniel, deoarece ele conțin dovezi clare ale prezenței și implicării lui Dumnezeu în istorie. Împlinirea exactă a profețiilor lui Daniel a devenit pentru creștini o confirmare a autenticității mesajului biblic și a identității lui Isus ca Fiul lui Dumnezeu. Aceste profeții oferă o siguranță profundă în credință, arătând că istoria nu este haotică, ci se află sub controlul suveran al lui Dumnezeu.

Tema învierii în Daniel 12 și relevanța sa teologică

Capitolul 12 din cartea lui Daniel reprezintă un punct culminant al viziunilor profetice, abordând unul dintre subiectele cele mai profunde din teologia biblică: învierea morților. Acest capitol închide cartea lui Daniel cu o privire spre viitor, oferind speranță credincioșilor care suferă sub persecuții. Daniel 12:2 afirmă:

• “Mulți dintre cei ce dorm în țărâna pământului se vor scula: unii pentru viață veșnică, iar alții pentru rușine și ocară veșnică.”

Aceasta este una dintre cele mai clare referințe despre învierea morților în Vechiul Testament, stabilind un fundament solid pentru mesajul despre înviere și judecata finală. Totuși, acest concept nu era universal acceptat în cadrul iudaismului antic. Grupurile religioase precum saducheii au respins ideea învierii, ceea ce a dus la degradarea statutului cărții lui Daniel în canonul iudaic. Prin contrast, Isus a promovat cu tărie învățătura despre înviere și a citat din cartea lui Daniel pentru a sublinia importanța sa.

Saducheii și respingerea învierii

Unul dintre cele mai notabile aspecte ale teologiei saducheilor – un grup religios influent în perioada celui de-al Doilea Templu – a fost respingerea credinței în viața de apoi și învierea morților. Spre deosebire de farisei, care susțineau adevarul despre înviere, saducheii considerau că autoritatea scripturală se limita doar la Tora (primele cinci cărți ale lui Moise), iar această secțiune a Bibliei nu conținea, în opinia lor, referințe explicite despre înviere. Această poziție i-a determinat să minimalizeze importanța altor cărți ale Vechiului Testament, inclusiv cartea lui Daniel.

Cartea lui Daniel, deși apreciată de mulți evrei pentru viziunile sale profetice și mesajul său de speranță, a fost retrogradată în cadrul canonului ebraic și inclusă în secțiunea "Scrieri" (Ketuvim) și nu în "Profeți" (Neviim). Una dintre posibilele motivații pentru această degradare a fost accentul pe care cartea îl pune pe înviere și judecata finală, teme incompatibile cu doctrina saducheilor.

Isus și promovarea cărții lui Daniel

Isus a citat direct din cartea lui Daniel și a folosit-o pentru a-și susține învățăturile despre înviere, împreună cu alte aspecte ale planului divin. De exemplu, în Matei 24:15, Isus face referire la "urâciunea pustiirii" menționată în Daniel 9:27, confirmând autoritatea profetică a acestei cărți:

• “De aceea, când veți vedea urâciunea pustiirii, despre care a vorbit prorocul Daniel, așezată în locul sfânt – cine citește să îndeleagă! – atunci cei ce vor fi în Iudeea să fugă la munți.”

Mai mult, Isus a susținut adevărul despre înviere și ideea judecății divine, teme esențiale în cartea lui Daniel. În disputele cu saducheii, Isus a respins argumentele acestora folosindu-se de Scripturi (vezi Matei 22:23-33). Promovând aceste idei, Isus a amplificat importanța lui Daniel în cadrul creștinismului timpuriu și a subliniat legătura dintre înviere și împărăția lui Dumnezeu.

Învierea ca temă centrală a misiunii lui Isus

Tema învierii nu doar că este prezentă în cartea lui Daniel, ci este de asemenea centrală învățăturii lui Isus. Învierea Sa constituie punctul central al mesajului evanghelic, iar speranța unei învieri generale este un fundament al credinței creștine.

Cartea lui Daniel oferă un fundament profetic pentru această speranță, în special în capitolul 12, unde învierea este prezentată ca parte din planul final al lui Dumnezeu pentru restaurarea tuturor lucrurilor. Versetele indică nu doar o înviere generală, ci și o judecată, unde unii vor fi ridicați "pentru viață veșnică", iar alții "pentru rușine și ocară veșnică". Acest mesaj este în armonie cu învățătura lui Isus despre judecata finală și viața veșnică.

Relevanța contemporană a învierii din Daniel 12

Astăzi, tema învierii continuă să fie o sursă de speranță pentru credincioși, iar cartea lui Daniel este un text fundamental pentru întelegerea acestui subiect. Profețiile sale oferă o viziune asupra sfârșitului istoriei și a restaurării finale. Mesajul învierii ne amintește că moartea nu este punctul final al existenței noastre și că Dumnezeu are un plan veșnic pentru cei care îi sunt credincioși.