Capitolul 9

• „În anul dintâi al lui Darius, fiul lui Ahașveroș, din neamul mezilor, care ajunsese împărat peste împărăția haldeilor,
• în anul dintâi al domniei lui, eu, Daniel, am văzut din cărți că trebuiau să treacă șaptezeci de ani pentru dărâmăturile Ierusalimului, după numărul anilor despre care vorbise Domnul către prorocul Ieremia.
• Și mi-am întors fața spre Domnul Dumnezeu ca să-L caut cu rugăciune și cereri, postind în sac și cenușă.

Rugăciunea lui Daniel din capitolul 9 are loc în primul an al domniei lui Darius Medul. El a fost instalat ca guvernator peste Babilon imediat după cucerirea acestuia de către Cirus cel Mare în anul 539 î.Hr., dar decretul lui Cirus pentru întoarcerea evreilor și rezidirea Templului a fost emis abia în anul 538 î.Hr..

Astfel, rugăciunea lui Daniel din capitolul 9 are loc între cucerirea Babilonului și decretul lui Cirus. Nu există o dată precisă a rugăciunii lui Daniel în această perioadă, dar ea este cronologic înaintea decretului lui Cirus, în contextul de așteptare și anticipare a eliberării poporului evreu.

Context istoric al rugăciunii lui Daniel

• Cucerirea Babilonului de către Cirus a avut loc în octombrie 539 î.Hr.

• Decretul lui Cirus pentru rezidirea Templului a fost dat în 538 î.Hr., probabil în prima parte a anului.

• Daniel 9 descrie o perioadă de rugăciune și post în care Daniel își întoarce fața către Dumnezeu, studiind scrierile profetice ale lui Ieremia, care prevesteau sfârșitul captivității după 70 de ani.

Deoarece Daniel se ruga tocmai pentru împlinirea profeției lui Ieremia cu privire la întoarcerea evreilor, rugăciunea sa poate fi văzută ca având loc în anticiparea decretului lui Cirus. Rugăciunea lui Daniel este astfel un apel la Dumnezeu pentru împlinirea promisiunilor Sale, înainte ca decretul lui Cirus să fie emis și, de fapt, să contribuie la accelerarea împlinirii profeției.

Momentul cuceririi Babilonului

Înainte de cucerirea de către Cirus și Darius, Babilonul făcea parte din Imperiul Neo-Babilonian (626–539 î.Hr.). Acesta era un imperiu semnificativ, dar mult mai mic în comparație cu Imperiul Medo-Persan.

• Suprafața: Imperiul Neo-Babilonian se întindea pe o suprafață aproximativă de 500.000 de kilometri pătrați. Acesta includea regiuni importante din Mesopotamia, Siria, Fenicia și părți din Iudeea.
• Populația: Se estimează că populația Imperiului Neo-Babilonian era în jur de 2 până la 5 milioane de locuitori. Aceasta era o populație concentrată în orașe mari, cum ar fi Babilonul, care era unul dintre cele mai mari orașe din lume la acea vreme, cu o populație estimată la 200.000 – 300.000 de locuitori.

La momentul cuceririi Babilonului de către Cirus cel Mare și Darius Medul (539 î.Hr.), Imperiul Medo-Persan era deja un vast imperiu în expansiune.

• Suprafața: După cucerirea Babilonului, Imperiul Medo-Persan s-a extins semnificativ și a ajuns să ocupe aproximativ 2,5 milioane de kilometri pătrați. Acesta includea teritoriile Persiei (Iranul modern), Media (partea de nord-vest a Iranului), Mesopotamia (inclusiv Babilonul), Anatolia (Turcia modernă), Levantul, și părți din Asia Centrală.
• Populația: În perioada imediat după cucerirea Babilonului, populația Imperiului Medo-Persan se estimează că era între 20 și 30 de milioane de locuitori, incluzând toate popoarele cucerite și integrate. Era un imperiu multicultural și multietnic, cu diverse religii, limbi și culturi.

Comparație directă:

• Suprafața Babilonului: 500.000 km²
• Suprafața Imperiului Medo-Persan: 2,5 milioane km²
• Populația Babilonului: 2-5 milioane de locuitori
• Populația Imperiului Medo-Persan: 20-30 milioane de locuitori

La momentul cuceririi Babilonului de către Cirus și Darius Medul, Imperiul Babilonian era o entitate mult mai mică în comparație cu Imperiul Medo-Persan, atât în privința suprafeței teritoriale, cât și a populației. Babilonul reprezenta doar o parte importantă, dar nu dominantă, din imensul imperiu persan.

Darius și Cirus

Darius și Cirus sunt două figuri distincte. Cirus era împăratul întregului Imperiu Persan, în timp ce Darius Medul era guvernatorul sau conducătorul regional care administra Babilonul sub autoritatea lui Cirus. Deși Darius avea o putere semnificativă în Babilon, aceasta nu eclipsa autoritatea generală a lui Cirus.

Daniel 5:31 – „Darius, medul, care era în vârstă de șaizeci și doi de ani.”

Darius Medul a preluat conducerea Babilonului după căderea acestuia. Se specifică în mod clar vârsta lui Darius, ceea ce sugerează că el era un lider cu experiență.

Daniel 6:28 – „Daniel a dus-o bine sub domnia lui Darius și sub domnia lui Cirus, persanul.”

Acest verset face o distincție clară între Darius și Cirus, arătând că Daniel a trăit sub conducerea ambilor. De aici rezultă că Darius și Cirus erau doi conducători diferiți, dar care acționau în contexte diferite, în cadrul aceluiași imperiu.

Puterea lui Darius asupra Babilonului

Darius avea un control administrativ semnificativ asupra Babilonului, chiar dacă Cirus era împăratul suprem al întregului Imperiu Persan. Darius a avut autoritatea de a lua decizii administrative și politice importante în regiunea Babilonului, cum ar fi:

• Daniel 6:1-2 – „Darius a găsit cu cale să pună peste împărăție o sută douăzeci de dregători […] și a pus în fruntea lor trei căpetenii, în numărul cărora era și Daniel.”

Acest verset arată că Darius avea puterea de a organiza structura administrativă a Babilonului, numind dregători și conducători. Aceasta indică un grad înalt de autonomie în administrarea regiunii.

• Daniel 6:25 – „După aceea, împăratul Darius a scris o scrisoare către toate popoarele, către toate neamurile, către oamenii de toate limbile, care locuiau în toată împărăția.”

Acest text sugerează că Darius avea autoritatea de a emite edicte care afectau Babilonul.

Cum putem înțelege rolurile lor?

• Cirus era împăratul suprem al întregului Imperiu Persan, inclusiv peste teritoriile cucerite, cum ar fi Babilonul. El era liderul care deținea controlul general și emitea decrete majore, cum ar fi cel care a permis reîntoarcerea evreilor în Ierusalim (Esdra 1).
• Darius Medul era conducătorul regional sau guvernatorul numit de Cirus pentru a administra Babilonul. Deși avea o autoritate considerabilă în această regiune, puterea sa era limitată la o parte din imperiu, și era subordonat lui Cirus. Autoritatea lui Darius era vizibilă prin organizarea și structura administrativă pe care a impus-o, dar era, în esență, un guvernator sub controlul lui Cirus.

Contextul istoric al cuceririi Ierusalimului

Ierusalimul a fost cucerit de babilonieni în mai multe etape:

• 605 î.Hr.: Este anul primei cuceriri a Ierusalimului de către regele Nebucadnețar al Babilonului. În acest moment, un număr de evrei, inclusiv Daniel și alți tineri nobili, au fost luați în captivitate și duși în Babilon. Totuși, la acest moment, Ierusalimul nu a fost distrus complet.
• 597 î.Hr.: O a doua campanie babiloniană a dus la un nou val de deportări, inclusiv a regelui Ioiachin. Acest lucru s-a întâmplat după o revoltă a regelui Ioiachim, iar Ierusalimul a suferit daune importante.
• 586 î.Hr.: În urma unei noi revolte împotriva Babilonului, Nebucadnețar a distrus complet Ierusalimul și Templul. Aceasta a fost o lovitură devastatoare pentru poporul evreu.

Profeția lui Ieremia despre cei 70 de ani

Profeția la care face referire Daniel în Daniel 9:2 vine din cartea profetului Ieremia, în care Dumnezeu avertizează că poporul Israel va fi dus în exil în Babilon pentru o perioadă de 70 de ani. Ieremia a profețit acest lucru înainte de cucerirea Babilonului, avertizând poporul că, dacă nu se întoarce la Dumnezeu, va suferi pedeapsa exilului.

Există două pasaje principale din Ieremia care fac referire la această perioadă:

• Ieremia 25:11-12: „Toată țara aceasta va ajunge o dărâmătură, un pustiu, și neamurile acestea vor sluji împăratului Babilonului șaptezeci de ani. Dar, după ce vor trece cei șaptezeci de ani, voi pedepsi pe împăratul Babilonului și pe neamul acela, zice Domnul, pentru nelegiuirile lor...”
• Ieremia 29:10: „Căci așa vorbește Domnul: ‘După ce vor trece șaptezeci de ani ai Babilonului, Îmi voi aduce aminte de voi și voi împlini față de voi făgăduința Mea cea bună, aducându-vă înapoi în locul acesta.’”

Perioada activității profetice a lui Ieremia

Ieremia a fost unul dintre cei mai importanți profeți din Regatul Iuda, iar activitatea sa profetică a acoperit o perioadă lungă și crucială din istoria Israelului. Conform Ieremia 1:1-3, chemarea lui Ieremia ca profet a avut loc „în al treisprezecelea an al domniei lui Iosia, fiul lui Amon, împăratul lui Iuda”, care corespunde anului 627 î.Hr. El a activat până „în al unsprezecelea an al lui Zedechia”, ceea ce înseamnă până în 586 î.Hr., când Ierusalimul a fost distrus de babilonieni. Aceasta înseamnă că Ieremia a fost activ ca profet pentru o perioadă de cel puțin 41 de ani (627-586 î.Hr.).

Perioadele importante din viața lui Ieremia

Faza 1: Perioada domniei lui Iosia (627–609 î.Hr.)

Ieremia și-a început activitatea profetică în timpul domniei lui Iosia, unul dintre puținii regi reformatori din Iuda. Sub Iosia, Iuda a cunoscut o scurtă perioadă de reforme religioase, care au încercat să readucă închinarea adevărată la Dumnezeu și să elimine idolatria. Ieremia a susținut aceste reforme, dar a avertizat și împotriva superficialității lor, subliniind că inima poporului nu era complet devotată lui Dumnezeu.

• În acest timp (între 627 și 609 î.Hr.), Ieremia a început să profețească despre pericolele externe care amenințau Iuda, în special din partea Babilonului, care începea să devină o putere regională. Profețiile sale din această perioadă sunt de avertizare și chemare la pocăință.

Faza 2: Perioada domniei lui Ioahaz, Ioiachim și Ioiachin (609–597 î.Hr.)

După moartea lui Iosia în 609 î.Hr., Iuda a fost guvernată de regi care au ignorat reformele religioase ale lui Iosia. Ioahaza fost rege doar pentru trei luni, urmat de Ioiachim (609–598 î.Hr.), care a domnit timp de un deceniu. Acest rege a adus din nou idolatria și a condus poporul în direcția opusă celei dorite de Dumnezeu.

• Ioiachim a intrat într-un conflict direct cu Ieremia. În Ieremia 36, se menționează că Ieremia a dictat profețiile sale către secretarul Baruc, care le-a scris pe un sul. Acest sul a fost citit în public și a fost dus în fața regelui Ioiachim. Drept răspuns, Ioiachim a ars sulul (Ieremia 36:23), arătând respingerea totală a avertismentelor profetului. Totuși, Ieremia a poruncit rescrierea acelui sul, adăugând chiar mai multe profeții.
• În această perioadă, Babilonul sub conducerea lui Nebucadnețar a devenit puterea dominantă în regiune. În 605 î.Hr., Babilonul a învins Egiptul la bătălia de la Carchemiș, și astfel Iuda a devenit un vasal al Babilonului. În acest an, prima deportare a avut loc, iar tânărul Daniel a fost dus în robie împreună cu alți nobili evrei.

Faza 3: Perioada distrugerii Ierusalimului (597–586 î.Hr.)

În timpul domniei lui Ioiachin (care a domnit doar trei luni) și apoi a lui Zedechia (ultimul rege al Iudei), Ieremia a continuat să profețească despre inevitabilitatea distrugerii Ierusalimului din cauza neascultării poporului și a conducerii sale. În 597 î.Hr., o a doua deportare a avut loc, iar mulți alți evrei au fost duși în Babilon, inclusiv profetul Ezechiel.

• Ieremia a rămas în Ierusalim în tot acest timp, și a continuat să vorbească împotriva revoltelor împotriva Babilonului, spunând că este voia lui Dumnezeu ca Iuda să accepte robia babiloniană ca pedeapsă pentru neascultarea lor. În 586 î.Hr., după ce Zedechia a încercat să se revolte împotriva Babilonului, Nebucadnețar a distrus complet Ierusalimul și Templul, marcând sfârșitul Regatului Iuda.

Faza 4: Perioada post-distrugerea Ierusalimului (586–580 î.Hr.)

După distrugerea Ierusalimului, Ieremia a rămas în Iuda alături de un mic grup de evrei care nu au fost deportați. El a continuat să profețească, însă a fost forțat să meargă în exil în Egipt împotriva voinței sale, de către un grup de evrei care s-au temut de represalii din partea Babilonului.

Accesul lui Daniel la scrierile lui Ieremia

Dacă ne uităm la cronologia activității lui Ieremia, putem observa următoarele puncte importante:

1. Scrierile timpurii ale lui Ieremia: Începând din 627 î.Hr., Ieremia a început să profețească și să-și consemneze avertismentele. Unele dintre scrierile lui timpurii ar fi putut fi deja circulate până în 605 î.Hr., anul în care Daniel a fost dus în captivitate. De exemplu, Ieremia 25, unde este menționată pentru prima dată profeția celor 70 de ani, a fost probabil scrisă în jurul anului 605 î.Hr., exact în perioada în care Daniel a fost deportat. Acest lucru sugerează că Daniel ar fi putut cunoaște aceste profeții încă de la începutul exilului său.
2. Rescrierea sulului: După ce regele Ioiachim a ars prima versiune a sulului lui Ieremia în jurul anului 604 î.Hr.(Ieremia 36), Ieremia l-a dictat din nou lui Baruc, care a rescris profețiile și le-a adăugat altele. Această nouă versiune a sulului ar fi putut ajunge în Babilon, mai ales după deportările din 597 î.Hr. și 586 î.Hr., când mulți evrei deportați ar fi putut aduce aceste scrieri cu ei.
3. Scrisorile lui Ieremia către exilați: În Ieremia 29, vedem că Ieremia a trimis scrisori direct către evreii deja deportați în Babilon (după deportările din 605 și 597 î.Hr.). Aceste scrisori conțineau instrucțiuni și profeții cu privire la durata exilului și promisiunea întoarcerii după 70 de ani. Este foarte probabil ca aceste scrisori să fi fost cunoscute și de Daniel, care se afla printre primii deportați în 605 î.Hr.

În lumina acestor argumente, este foarte plauzibil ca Daniel să fi avut acces la scrierile lui Ieremia chiar în timpul exilului său în Babilon. Profețiile despre cei 70 de ani ar fi fost scrise fie înainte de deportarea lui Daniel (în jurul anului 605 î.Hr.), fie în perioada imediat următoare, iar aceste scrieri au circulat fie prin suluri rescrise, fie prin scrisori trimise direct către comunitatea exilată. Prin urmare, Daniel, fiind un evreu educat și având acces la textele sacre, a putut citi și înțelege profețiile lui Ieremia, inclusiv cea legată de cei 70 de ani de exil.

Daniel – un martor ocular al dramei Iuda și Ierusalimului

Daniel a fost unul dintre primii evrei deportați în 605 î.Hr., pe când era un tânăr probabil adolescent, crescut la curtea regală din Iuda. El a văzut și a trăit prima cucerire a Ierusalimului de către Nebucadnețar, și apoi a fost luat în robie la Babilon. Împreună cu alți tineri de origine nobilă, Daniel a fost educat în cultura și științele babiloniene, dar a rămas profund atașat de credința sa și de tradițiile poporului său.

Prin urmare, Daniel avea o cunoaștere profundă și personală a Ierusalimului și a Templului, pe care le-a văzut în toată splendoarea lor înainte de distrugerea completă din 586 î.Hr.. Această cunoaștere nu era doar teoretică, ci o experiență de viață. El știa ce însemna Ierusalimul pentru poporul evreu, atât din punct de vedere politic, cât și religios.

Daniel – contemporan cu profetul Ieremia

Ieremia și Daniel au fost contemporani, deși au trăit în locații diferite în mare parte din timpul lor de activitate. Ieremia a rămas în Iuda și Ierusalim până în anul 586 î.Hr., apoi a fost forțat să meargă în exil în Egipt, în timp ce Daniel a trăit majoritatea vieții sale în Babilon, la curtea regală. Daniel avea cunoștință despre activitatea lui Ieremia și despre profețiile acestuia încă dinainte de deportarea sa în Babilon. Mesajele lui Ieremia, care au fost în mod constant transmise evreilor, erau cunoscute de cei deportați și circulau printre exilați.

După al doilea val de deportări din 597 î.Hr., când mulți evrei au fost duși în Babilon (inclusiv Ezechiel), mesajele lui Ieremia au căpătat mai multă greutate. Pe măsură ce evenimentele prezise de Ieremia (cucerirea Ierusalimului și distrugerea Templului) s-au împlinit în 586 î.Hr., evreii exilați au început să acorde o mai mare atenție avertismentelor sale. Profețiile sale despre durata exilului de 70 de ani au devenit astfel un punct de referință major pentru cei care sperau într-o eventuală eliberare și întoarcere.

Legătura lui Daniel cu evenimentele din Iuda și Babilon

Daniel nu doar că a trăit personal prima cucerire a Ierusalimului, dar a fost implicat activ în viața politică și administrativă a Babilonului. El a fost un înalt funcționar la curtea babiloniană și ulterior la curtea medo-persană, ceea ce i-a oferit acces la informații esențiale despre evenimentele din Iuda și despre situația poporului său.

De exemplu, Daniel ar fi putut cunoaște în detaliu evenimentele care au avut loc la Ierusalim în timpul domniilor lui Ioiachim, Ioiachin și Zedechia, și ar fi fost conștient de motivele revoltelor și de consecințele acestora. Fiind la curtea babiloniană, el avea acces la informații diplomatice și politice de primă mână, care îi permiteau să fie la curent cu ceea ce se întâmpla în Iuda și în alte părți ale imperiului.

Legătura dintre profețiile lui Ieremia și realitatea istorică trăită de Daniel

Când Daniel citește profețiile lui Ieremia în 539 î.Hr., el nu doar că înțelege mesajul profetic din punct de vedere spiritual, dar poate confirma și că evenimentele descrise de Ieremia s-au împlinit exact cum au fost prezise. Daniel a văzut cucerirea Ierusalimului, a știut despre distrugerea Templului și a asistat la exilul evreilor.

Acest lucru îl face pe Daniel un martor direct al împlinirii profețiilor și îi dă o greutate specială atunci când se roagă și mijlocește pentru poporul său. În Daniel 9, vedem un profet care nu doar că înțelege profețiile din scripturi, dar și trăiește realitatea pe care ele o descriu. Aceasta îi dă o înțelegere profundă a situației poporului evreu și a planului lui Dumnezeu pentru viitorul lor.

Conexiunea personală și emoțională a lui Daniel cu drama exilului

Daniel nu era doar un simplu observator al exilului. El însuși era un exilat, unul dintre primii deportați, și a trăit întreaga durere a exilului pe propria piele. A văzut cum poporul său a fost despărțit de pământul promis, cum Templul a fost distrus, iar închinarea a fost oprită. El a trăit toată drama exilului de-a lungul decadelor, fiind martorul suferinței și speranței poporului său.

Această legătură personală și emoțională cu istoria face ca rugăciunea sa din Daniel 9 să fie cu atât mai profundă. Daniel își mărturisește păcatele sale și ale poporului său, implorându-l pe Dumnezeu să fie îndurător și să împlinească promisiunea întoarcerii din exil.

Posibila corespondență dintre Daniel și Ieremia

Având în vedere că Ieremia a trimis scrisori exilaților din Babilon (cum este menționat în Ieremia 29), nu este exclus ca și Daniel să fi comunicat cu Ieremia, mai ales dacă ne gândim că Daniel avea o poziție de influență și ar fi fost interesat de mesajele profetului.

Chiar dacă nu avem dovezi directe ale unei corespondențe personale între Daniel și Ieremia, este clar că Daniel era familiar cu scrierile lui Ieremia, iar acestea au jucat un rol crucial în înțelegerea perioadei de exil. De asemenea, mesajul lui Ieremia din Ieremia 29 către exilați era destinat să le ofere speranță, încurajându-i să-și facă familii în Babilon și să aștepte cu răbdare împlinirea celor 70 de ani.

Daniel avea aproximativ 81 de ani în anul 539 î.Hr., când citește profețiile lui Ieremia și face rugăciunea din Daniel 9. Calculul se face pe baza faptului că Daniel a fost dus în robie în 605 î.Hr., în adolescență. Dacă presupunem că avea în jur de 15 ani în acel moment, atunci la momentul 539 î.Hr., când Darius Medul devine conducător al Babilonului și Daniel citește profețiile lui Ieremia, el ar fi avut în jur de 81 de ani.

Acest detaliu despre vârsta sa este important, deoarece sugerează că Daniel a trăit nu doar o mare parte a vieții sale în exil, ci și că a fost martor al mai multor evenimente cruciale, atât în perioada de dinaintea exilului, cât și în perioada exilului și după aceea. La 81 de ani, Daniel nu doar că a experimentat toată drama exilului, dar era și un personaj cu mare experiență și înțelepciune, având o perspectivă profundă asupra planului lui Dumnezeu pentru poporul evreu.

Acest aspect adaugă și mai multă greutate rugăciunii sale din Daniel 9, în care se roagă pentru împlinirea profețiilor legate de cei 70 de ani de exil. Rugăciunea lui nu vine doar dintr-o simplă cunoaștere intelectuală a profețiilor, ci dintr-o trăire profundă și îndelungată a acelor evenimente.

Postind în sac și cenușă (Daniel 9:3)

Această expresie apare de multe ori în Vechiul Testament, în contexte de pocăință profundă, de doliu sau de umilință în fața lui Dumnezeu. Este o practică care simbolizează nu doar pocăința interioară, ci și o manifestare exterioară a acesteia. Să analizăm fiecare element:

• Postul: Postul este un act de renunțare la mâncare (și uneori băutură) pentru o perioadă de timp, în semn de dependență de Dumnezeu, de umilință și de cerere de iertare sau ajutor divin. În cazul lui Daniel, postul arată dorința sa intensă de a căuta îndurarea lui Dumnezeu și de a mijloci pentru poporul Israel, având în vedere că cei 70 de ani de exil se apropiau de sfârșit. Postul în acest context era un semn de pocăință colectivă, atât pentru el, cât și pentru poporul său.
• Sacul: Îmbrăcarea în sac (un material aspru, confecționat de obicei din păr de capră) era un semn extern de doliu și umilință. Sacul simbolizează faptul că persoana care îl poartă renunță la confortul personal și la demnitatea exterioară, arătându-și supunerea totală față de Dumnezeu.
• Cenușa: Presărarea cu cenușă sau așezarea pe un pat de cenușă era o altă expresie a umilinței și a pocăinței. În cultura ebraică, cenușa era asociată cu distrugerea și moartea, fiind un simbol al decăderii și trecerii efemere a vieții. Prin presărarea cu cenușă, persoana își recunoștea condiția umană fragilă și căutarea iertării divine.

Această formă de post și de umilință, practicată de Daniel, era un mod profund de a demonstra că el și poporul său nu doar cereau ajutor, dar și recunoșteau păcatul și căutau restaurarea în fața lui Dumnezeu.

Daniel care se ruga de trei ori pe zi, cum făcea și mai înainte (Daniel 6:10)

Acest pasaj se referă la modul obișnuit în care Daniel se ruga zilnic, chiar și în fața unei amenințări directe. În capitolul 6, împăratul Darius semnează o poruncă prin care oricine se va ruga unui alt dumnezeu în afară de împărat va fi aruncat în groapa cu lei. În ciuda acestui decret, Daniel continuă să se roage, exact cum făcea înainte:

• Rugăciunea de trei ori pe zi: Rugăciunea zilnică la anumite ore era o practică comună în iudaism și era o formă de disciplină spirituală. Daniel își menținea această rutină a rugăciunii chiar și în fața pericolului. Este un act de credincioșie constantă față de Dumnezeu, indiferent de circumstanțe.
• Ferestrele deschise spre Ierusalim: Rugându-se cu fața spre Ierusalim, Daniel își exprima dorința pentru restaurarea orașului sfânt și pentru întoarcerea poporului său din exil. Ierusalimul era inima spiritualității evreiești, iar rugăciunile îndreptate către el reflectă speranța revenirii și reconstrucției Templului.
• Lauda și mulțumirea: Rugăciunea lui Daniel include nu doar cereri, ci și laude și mulțumiri. Aceasta arată o relație profundă cu Dumnezeu, în care rugăciunea nu era doar o cerere de ajutor, ci și o recunoaștere continuă a suveranității și bunătății lui Dumnezeu.

Comparația între cele două forme de închinare

• Postul în sac și cenușă este un act public de pocăință profundă și de umilință totală, adesea asociat cu o criză sau un moment de mare tensiune spirituală. Daniel se roagă în acest fel în Daniel 9 atunci când realizează că profeția celor 70 de ani se apropie de împlinire, dar înțelege și greutatea păcatelor poporului său, care au adus această pedeapsă asupra lor.
• Rugăciunea zilnică de trei ori pe zi este o practică obișnuită, de consistență și credincioșie, pe care Daniel o menținea în ciuda riscurilor personale. Aceasta reprezintă relația zilnică a lui Daniel cu Dumnezeu, un ritual care arată încrederea sa continuă în protecția și providența divină, indiferent de împrejurări.

Relația dintre Daniel capitolul 9 și capitolul 6

Atât capitolul 6, cât și capitolul 9 din cartea Daniel au loc în primul an al domniei lui Darius Medul (539 î.Hr.), dar există indicii în text care ne pot ajuta să le plasăm cronologic unul față de celălalt.

Capitolul 9 oferă contextul spiritual care explică motivația puternică a lui Daniel de a continua să se roage spre Ierusalim în capitolul 6, chiar și atunci când era amenințat cu moartea. Iată cum se leagă aceste elemente:

• În capitolul 9, Daniel nu doar că primește o confirmare divină că rugăciunile sale au fost ascultate, dar și că restaurarea Ierusalimului este parte din planul lui Dumnezeu, așa cum este descris în profeția celor 70 de săptămâni. Îngerul Gabriel i-a transmis că Dumnezeu îi ascultase rugăciunea încă de la început și că el era „preaiubit și scump” în fața lui Dumnezeu. Această experiență i-a întărit convingerea că ceea ce face este în perfectă concordanță cu voia divină.
• Având această confirmare divină și știind că Dumnezeu a stabilit restaurarea Ierusalimului și a Templului, Daniel era plin de încredere că rugăciunile sale sunt nu doar ascultate, ci și parte din planul lui Dumnezeu. Astfel, rugăciunile sale din capitolul 6 cu fața spre Ierusalim capătă o nouă semnificație: nu mai sunt doar o expresie de dor pentru orașul distrus, ci o participare activă la planul divin de restaurare.

Rugăciunea cu fața spre Ierusalim după revelația din capitolul 9

După ce a primit revelația despre restaurarea Ierusalimului, rugăciunile lui Daniel cu fața spre Ierusalim nu mai sunt doar o simplă practică religioasă, ci un act conștient de sprijinire a planului lui Dumnezeu. Rugăciunea spre Ierusalim în capitolul 6 devine un simbol al speranței și al încrederii că Dumnezeu va reface cetatea și poporul său. Daniel nu mai vede Ierusalimul ca fiind doar sub blestemul divin, ci ca pe un obiect al atenției și interesului lui Dumnezeu, destinat să fie restaurat.

Astfel, faptul că Daniel continuă să se roage cu fața spre Ierusalim chiar și sub amenințarea decretului lui Darius este perfect justificat și logic în lumina revelației din capitolul 9. Daniel știa că rugăciunile sale erau în concordanță cu planul divin, ceea ce îi dădea curajul și determinarea de a nu ceda în fața presiunilor politice.

Intervenția divină în groapa cu lei – o continuare a protecției divine

Intervenția lui Dumnezeu prin trimiterea îngerului care l-a salvat pe Daniel în groapa cu lei nu este un simplu miracol izolat, ci este o continuare a relației profunde pe care Daniel o avea cu Dumnezeu și a asigurării divine pe care o primise în capitolul 9. Daniel știa că rugăciunile sale sunt ascultate și că Dumnezeu răspunde la rugăciunile sale. Prin urmare, intervenția divină în capitolul 6, prin trimiterea îngerului care a închis gura leilor, este o manifestare a aceleiași protecții și favori divine pe care Daniel o primise deja prin revelația din capitolul 9.

Dumnezeu îi răspunde din nou lui Daniel, protejându-l pentru că rămăsese credincios și continuase să se roage, chiar și în fața unei interdicții stricte. Acesta este un semn că Daniel nu era singur, iar Dumnezeu veghea asupra lui, confirmând astfel că acțiunile sale erau în acord cu voia divină.

Importanța Ierusalimului în viața spirituală a lui Daniel

Până la momentul în care Daniel a primit revelația din capitolul 9, rugăciunile sale cu fața spre Ierusalim ar fi putut fi văzute ca o formă de dor și speranță pentru restaurarea orașului. După primirea profeției lui Gabriel însă, Daniel vede Ierusalimul nu doar ca un simbol al trecutului glorios, ci și ca un loc destinat reconstrucției și reînvierii spirituale a poporului Israel. Această viziune îi oferă determinarea de a continua să se roage, indiferent de riscurile la care era expus.

De asemenea, motivația lui Daniel de a continua să se roage pentru Ierusalim era fundamentată pe faptul că Dumnezeu își întorsese din nou privirea către cetate, după perioada de blestem și judecată care fusese adusă din cauza păcatelor poporului.

Daniel nu era un fanatic, ci un om al credinței și al revelației

Daniel nu acționa dintr-o impulsivitate religioasă sau exaltare. El nu era un fanatic care se ruga în ciuda pericolului doar pentru a sfida autoritatea, ci era un om al credinței, care acționa pe baza revelației pe care o primise. Daniel știa că ceea ce face este bine și în concordanță cu voia lui Dumnezeu, iar acest lucru îi dădea curajul de a continua să se roage, chiar și sub amenințarea morții.

Acest curaj vine din certitudinea că rugăciunile sale sunt ascultate și că Dumnezeu își va împlini planul pentru poporul său. De asemenea, experiențele anterioare ale lui Daniel cu Dumnezeu și relația sa profundă cu divinitatea îl fac să acționeze cu încredere, știind că Dumnezeu poate trimite un înger să-l apere, așa cum s-a întâmplat de fapt în groapa cu lei.

1. Pe când încă vorbeam eu, mă rugam, îmi mărturiseam păcatul meu și păcatul poporului meu, Israel, și îmi aduceam cererile înaintea Domnului Dumnezeului meu, pentru muntele cel sfânt al Dumnezeului meu;
2. pe când vorbeam eu încă în rugăciunea mea, a venit repede, în zbor iute, omul Gabriel pe care-l văzusem mai înainte într-o vedenie și m-a atins în clipa când se aducea jertfa de seară.
3. El m-a învățat, a stat de vorbă cu mine și mi-a zis: „Daniele, am venit acum să-ți luminez mintea.
4. Când ai început tu să te rogi, a ieșit cuvântul, și eu vin să ți-l vestesc; căci tu ești preaiubit și scump. Ia aminte, dar, la cuvântul acesta și înțelege vedenia!

Ingerul Domnului în capitolul 9: Un răspuns prompt la rugăciunea lui Daniel

În Daniel 9:21-23, vedem cum îngerul Gabriel este trimis în mod explicit pentru a-i răspunde lui Daniel în momentul în care el începe să se roage:

• „Pe când vorbeam eu în rugăciunea mea, a venit repede, în zbor iute, omul Gabriel, pe care-l văzusem mai înainte într-o vedenie și m-a atins în clipa când se aducea jertfa de seară.”

• „Când ai început tu să te rogi, a ieșit cuvântul, și eu vin să ți-l vestesc; căci tu ești preaiubit și scump.”

Această intervenție rapidă a îngerului Gabriel este o confirmare puternică a faptului că rugăciunile lui Daniel erau ascultate imediat de Dumnezeu. Dumnezeu a răspuns trimițându-l pe Gabriel să-l învețe și să-l lumineze cu privire la viitorul Ierusalimului și al poporului evreu. Acest lucru nu doar că îl umple pe Daniel de încredere, dar și întărește relația lui cu Dumnezeu, oferindu-i o siguranță spirituală profundă.

Ingerul Domnului în capitolul 6: Protecția miraculoasă a lui Daniel

În Daniel 6, după ce Daniel este aruncat în groapa cu lei, el specifică clar în fața lui Darius că Dumnezeu a trimis un înger care a închis gurile leilor:

• „Dumnezeul meu a trimis pe îngerul Său și a închis gura leilor, care nu mi-au făcut niciun rău, pentru că am fost găsit nevinovat înaintea Lui. Și nici înaintea ta, împărate, n-am făcut nimic rău!” (Daniel 6:22).

Daniel ar fi putut spune ceva mai general, precum „Dumnezeu m-a ocrotit”, dar a ales să specifică prezența îngerului. Această mențiune clară a îngerului nu este întâmplătoare; Daniel era deja familiarizat cu intervenția îngerilor în viața sa, după cum vedem în capitolul 9.

Conexiunea dintre cele două evenimente: Îngerii ca mesageri și protectori

Această mențiune specifică a îngerului în ambele capitole arată că Daniel avea o înțelegere clară a modului în care Dumnezeu intervenea direct în viața sa. În capitolul 9, îngerul Gabriel este trimis pentru a aduce o revelație despre viitorul poporului și al Ierusalimului. În capitolul 6, un înger este trimis pentru a oferi protecție fizică și a-l salva pe Daniel de la moarte.

Legătura dintre cele două evenimente este clară: Daniel știa că Dumnezeu trimitea îngeri pentru a acționa în favoarea sa, fie că era vorba despre revelație (cum este cazul din capitolul 9), fie despre protecție fizică (cum este cazul din capitolul 6). Această cunoaștere îi oferea lui Daniel o încredere profundă că rugăciunile sale nu doar că sunt auzite, ci și că Dumnezeu acționează prin intermediul mesagerilor cerești.

Cum această legătură dintre îngeri întărește rugăciunea lui Daniel în fața pericolului

Daniel știa deja din capitolul 9 că rugăciunile sale sunt nu doar ascultate, ci și urmate de o intervenție divină imediată. În momentul în care este aruncat în groapa cu lei, el are deja o dovadă puternică a intervenției divine prin îngeri și de aceea poate face referire în mod explicit la această prezență divină. Daniel nu acționează din fanatism sau exagerare religioasă, ci din siguranța că Dumnezeu trimite îngeri pentru a-l proteja și pentru a-i răspunde rugăciunilor.

În mod firesc, după ce îngerul Gabriel l-a vizitat în capitolul 9, Daniel își continuă rugăciunile cu fața spre Ierusalim în capitolul 6, știind că Dumnezeu este atent la rugăciunile sale. El acționează cu încrederea că Dumnezeu va interveni dacă este necesar, chiar și într-o situație extremă cum este aruncarea în groapa cu lei.

Firul roșu dintre cele două capitole este Îngerul Domnului

Prezența îngerilor în ambele capitole este cheia care leagă profund capitolul 9 de capitolul 6. În capitolul 9, Daniel primește asigurarea că rugăciunile sale sunt ascultate și că Dumnezeu trimite îngeri pentru a-i aduce răspunsuri clare. În capitolul 6, Daniel experimentează această protecție directă a îngerului în groapa cu lei. Astfel, ingerul Domnuluidevine un simbol al relației speciale pe care Daniel o avea cu Dumnezeu, atât pentru revelație, cât și pentru protecție.

Cronologia aceasta are o fidelitate de 100% față de text, deoarece:

• Explică motivația clară a lui Daniel de a continua să se roage spre Ierusalim în capitolul 6, având în vedere că primise deja confirmarea îngerului în capitolul 9.

• Leagă prezența îngerului în ambele capitole, oferind o coerență și o continuitate între intervențiile angelice și rugăciunile lui Daniel.

Acest fir roșu al prezenței îngerilor arată că Daniel nu acționa din frică sau dintr-o formă de fanatism religios, ci din certitudinea că Dumnezeu era cu el și că intervenția îngerilor era o realitate pe care o experimentase deja în mod direct. Aceasta explică de ce Daniel a continuat să se roage cu încredere și de ce îngerul Domnului a venit și l-a protejat de pericolul mortal în groapa cu lei.

• M-am rugat Domnului Dumnezeului meu și I-am făcut următoarea mărturisire: „Doamne Dumnezeule mare și înfricoșat, Tu, care ții legământul și dai îndurare celor ce Te iubesc și păzesc poruncile Tale!
• Noi am păcătuit, am săvârșit nelegiuire, am fost răi și îndărătnici, ne-am abătut de la poruncile și orânduirile Tale.
• N-am ascultat pe robii Tăi prorocii, care au vorbit în Numele Tău împăraților noștri, căpeteniilor noastre, părinților noștri și către tot poporul țării.
• Tu, Doamne, ești drept, iar nouă ni se cuvine astăzi să ni se umple fața de rușine, nouă, tuturor oamenilor lui Iuda, locuitorilor Ierusalimului și întregului Israel, fie ei aproape, fie departe, în toate țările în care i-ai izgonit, din pricina fărădelegilor de care s-au făcut vinovați față de Tine!
• Doamne, nouă ni se cuvine să ni se umple fața de rușine, da, nouă, împăraților noștri, căpeteniilor noastre și părinților noștri, pentru că am păcătuit împotriva Ta!
• La Domnul Dumnezeul nostru însă este îndurarea și iertarea, căci împotriva Lui ne-am răzvrătit!
• N-am ascultat glasul Domnului Dumnezeului nostru, ca să urmăm legile Lui pe care ni le pusese înainte prin robii Săi prorocii;
• ci tot Israelul a călcat Legea Ta și s-a abătut astfel ca să n-asculte de glasul Tău. De aceea ne-au și lovit blestemele și jurămintele scrise în Legea lui Moise, robul lui Dumnezeu, pentru că am păcătuit împotriva lui Dumnezeu.
• El a împlinit astfel cuvintele pe care le rostise împotriva noastră și împotriva căpeteniilor noastre care ne-au cârmuit și a adus peste noi o mare nenorocire, așa cum niciodată și nicăieri sub cer nu s-a mai întâmplat o nenorocire ca aceea care a venit acum asupra Ierusalimului.
• După cum este scris în Legea lui Moise, toată nenorocirea aceasta a venit peste noi; și noi n-am rugat pe Domnul Dumnezeul nostru, nu ne-am întors de la nelegiuirile noastre și n-am luat aminte la adevărul Tău.
• De aceea, și Domnul a îngrijit ca nenorocirea aceasta să vină peste noi; căci Domnul Dumnezeul nostru este drept în toate lucrurile pe care le-a făcut, dar noi n-am ascultat glasul Lui.
• Și acum, Doamne Dumnezeul nostru, Tu, care ai scos pe poporul Tău din țara Egiptului prin mâna Ta cea puternică și Ți-ai făcut un Nume așa cum este și astăzi: noi am păcătuit, am săvârșit nelegiuire.
• Dar, Doamne, după toată îndurarea Ta, abate mânia și urgia Ta de la cetatea Ta, Ierusalimul, de la muntele Tău cel sfânt; căci din pricina păcatelor noastre și din pricina nelegiuirilor părinților noștri este Ierusalimul și poporul Tău de ocară tuturor celor ce ne înconjoară.
• Ascultă, dar, acum, Dumnezeul nostru, rugăciunea și cererile robului Tău și, pentru dragostea Domnului, fă să strălucească fața Ta peste Sfântul Tău Locaș pustiit!
• Pleacă urechea, Dumnezeule, și ascultă! Deschide ochii și privește la dărâmăturile noastre și la cetatea peste care este chemat Numele Tău! Căci nu pentru neprihănirea noastră Îți aducem noi cererile noastre, ci pentru îndurările Tale cele mari.
• Ascultă, Doamne! Iartă, Doamne! Ia aminte, Doamne! Lucrează și nu zăbovi, din dragoste pentru Tine, Dumnezeul meu! Căci Numele Tău este chemat peste cetatea Ta și peste poporul Tău!”

Păcatul lui Israel: nu a ascultat de profeți

Rugăciunea lui Daniel din capitolul 9 reflectă foarte bine un punct central în relația dintre poporul lui Israel și Dumnezeu: neascultarea față de mesajele profetice pe care Dumnezeu le-a transmis de-a lungul timpului prin prorocii Săi. Daniel recunoaște deschis în rugăciunea sa că Israel nu a ascultat de profeți, aceia care au fost trimiși de Dumnezeu pentru a avertiza poporul și conducătorii.

Daniel 9:6, subliniază câteva puncte importante:

1. Responsabilitatea comună: Daniel nu dă vina doar pe conducători, ci menționează clar că toate categoriile sociale sunt vinovate: împărații, capeteniile, părinții și tot poporul. Aceasta arată că neascultarea nu era doar o problemă de leadership, ci una a întregii națiuni.
2. Profeții au fost trimiși tuturor: Mesajele profeților nu erau limitate doar la conducători sau la elita spirituală, ci erau destinate întregului popor. Profetul era un mijlocitor care aducea mesajul lui Dumnezeu, iar ignorarea acestuia însemna o rebeliune directă împotriva voii divine.
3. Recunoașterea greșelilor: Daniel, în rugăciunea sa, își asumă responsabilitatea pentru întreaga comunitate. El nu vorbește de pe o poziție de superioritate morală, ci se include în vinovăția națională, deși el însuși a fost un om drept și credincios. Aceasta este o demonstrație de umilință și pocăință autentică.

Acest verset, alături de întreaga rugăciune, evidențiază tema centrală a neascultării față de profeți, lucru care a fost, de-a lungul istoriei, unul dintre motivele principale pentru care poporul Israel a experimentat judecata divină, cum a fost exilul babilonian. Daniel înțelege că profeții au fost trimiși să corecteze drumul poporului, dar mesajele lor au fost ignorate, iar consecințele au fost grave.

Profeții principali ai Bibliei

Iată o listă cu profeții principali ai Bibliei, începând de la Moise și până la ultimul profet menționat, organizată cronologic, indicând perioada în care au activat și locul principal al activității lor, atât cât este posibil de stabilit din sursele biblice și istorice. Pentru unii profeți, datele nu sunt întotdeauna exacte, dar am ajuns la cea mai bună estimare bazată pe surse biblice și istorice.

1. Moise (circa 1500–1400 î.Hr.)

• Loc: Egipt, Peninsula Sinai
• Activitate: Moise este considerat unul dintre cei mai mari profeți ai Vechiului Testament. El a condus poporul Israel din robia egipteană și a dat Legea lui Dumnezeu (cele 10 porunci) pe muntele Sinai.
• Cărți biblice: Exod, Levitic, Numeri, Deuteronom.

2. Iosua (circa 1400–1370 î.Hr.)

• Loc: Canaan
• Activitate: Iosua a fost succesorul lui Moise și a condus cucerirea Canaanului.
• Carte biblică: Cartea lui Iosua.

3. Debora (circa 1200 î.Hr.)

• Loc: Israel (Regiunea de Nord)
• Activitate: Judecătoare și profetă, Debora a condus Israelul la victorie împotriva canaaniților.
• Carte biblică: Judecători 4–5.

4. Samuel (circa 1105–1020 î.Hr.)

• Loc: Israel (în special regiunea Rama)
• Activitate: Samuel a fost ultimul dintre judecători și primul dintre profeții care au un rol central în stabilirea monarhiei în Israel, ungându-l pe Saul și pe David ca regi.
• Carte biblică: 1 Samuel.

5. Natan (circa 1000–970 î.Hr.)

• Loc: Ierusalim
• Activitate: Profet la curtea regelui David, Natan este cunoscut pentru confruntarea sa cu David în cazul Batșebei și a păcatului legat de Urie Hititul.
• Carte biblică: 2 Samuel 12.

6. Gad (circa 1000 î.Hr.)

• Loc: Ierusalim
• Activitate: Profet care l-a sfătuit pe David în momente de criză.
• Carte biblică: 1 Samuel 22, 2 Samuel 24.

7. Ahia din Șilo (circa 930 î.Hr.)

• Loc: Șilo, Israelul de Nord
• Activitate: Ahia l-a profețit pe Ieroboam ca rege al celor zece triburi din nord, despărțindu-se de Iuda.
• Carte biblică: 1 Împărați 11–14.

8. Ilie (circa 870–850 î.Hr.)

• Loc: Regatul de Nord (Israel)
• Activitate: Ilie este unul dintre cei mai mari profeți din Israel, cunoscut pentru confruntările sale cu regele Ahab și cu preoții lui Baal.
• Carte biblică: 1 Împărați 17–19.

9. Elisei (circa 850–800 î.Hr.)

• Loc: Regatul de Nord (Israel)
• Activitate: Succesorul lui Ilie, Elisei a realizat multe miracole și a oferit sfaturi regilor din Israel.
• Carte biblică: 2 Împărați 2–13.

10. Ioel (circa 830–800 î.Hr.)

• Loc: Iuda (probabil Ierusalim)
• Activitate: Ioel este cunoscut pentru profeția sa despre Ziua Domnului și pentru chemarea la pocăință.
• Carte biblică: Cartea lui Ioel.

11. Amos (circa 760–750 î.Hr.)

• Loc: Regatul de Nord (Israel)
• Activitate: Amos a fost un profet din Iuda care a profețit împotriva păcatelor Regatului de Nord.
• Carte biblică: Cartea lui Amos.

12. Osea (circa 750–725 î.Hr.)

• Loc: Regatul de Nord (Israel)
• Activitate: Osea a profețit despre necredincioșia poporului Israel față de Dumnezeu, folosind propria căsnicie ca simbol.
• Carte biblică: Cartea lui Osea.

13. Isaia (circa 740–680 î.Hr.)

• Loc: Iuda (Ierusalim)
• Activitate: Isaia este unul dintre cei mai mari profeți, cunoscut pentru viziunile sale despre Mesia și despre restaurarea poporului lui Dumnezeu.
• Carte biblică: Cartea lui Isaia.

14. Mica (circa 740–700 î.Hr.)

• Loc: Iuda
• Activitate: Mica a profețit împotriva păcatelor Ierusalimului și Samarei și despre viitoarea restaurare.
• Carte biblică: Cartea lui Mica.

15. Iona (circa 760 î.Hr.)

• Loc: Ninive (Assiria)
• Activitate: Iona a fost chemat de Dumnezeu să profețească împotriva cetății Ninive, capitala Asiriei.
• Carte biblică: Cartea lui Iona.

16. Naum (circa 660–630 î.Hr.)

• Loc: Iuda
• Activitate: Naum a profețit despre distrugerea viitoare a Ninivei.
• Carte biblică: Cartea lui Naum.

17. Habacuc (circa 640–609 î.Hr.)

• Loc: Iuda
• Activitate: Habacuc a profețit despre judecata iminentă a lui Dumnezeu asupra lui Iuda și asuprirea Babilonului.
• Carte biblică: Cartea lui Habacuc.

18. Țefania (circa 640–630 î.Hr.)

• Loc: Iuda (Ierusalim)
• Activitate: Profețiile sale avertizează despre judecata Domnului și distrugerea Ierusalimului, dar și promisiunea restaurării.
• Carte biblică: Cartea lui Țefania.

19. Ieremia (circa 627–580 î.Hr.)

• Loc: Iuda (Ierusalim, apoi Egipt)
• Activitate: A profețit despre căderea Ierusalimului și exilul babilonian, chemând poporul la pocăință.
• Carte biblică: Cartea lui Ieremia, Plângerile lui Ieremia.

20. Ezechiel (circa 593–570 î.Hr.)

• Loc: Babilon (exil)
• Activitate: Ezechiel a profețit printre exilații evrei din Babilon despre căderea Ierusalimului și restaurarea viitoare.
• Carte biblică: Cartea lui Ezechiel.

21. Daniel (circa 605–535 î.Hr.)

• Loc: Babilon, apoi Persia
• Activitate: Daniel a avut viziuni despre viitor și a interpretat visele împăraților babilonieni și persani.
• Carte biblică: Cartea lui Daniel.

22. Hagai (520 î.Hr.)

• Loc: Ierusalim
• Activitate: A profețit în timpul reconstrucției Templului, încurajând poporul să-l termine.
• Carte biblică: Cartea lui Hagai.

23. Zaharia (520–518 î.Hr.)

• Loc: Ierusalim
• Activitate: Zaharia a profețit despre reconstrucția Templului și venirea lui Mesia.
• Carte biblică: Cartea lui Zaharia.

24. Maleahi (circa 430 î.Hr.)

• Loc: Ierusalim
• Activitate: Ultimul profet al Vechiului Testament, Maleahi a chemat poporul la pocăință și a avertizat despre Ziua Domnului.
• Carte biblică: Cartea lui Maleahi.

Concluzie

Aceasta este o prezentare cronologică a profeților din Biblie, de la Moise până la Maleahi, ultimul profet al Vechiului Testament. 

Evreii consideră că profeția s-a încheiat cu Maleahi

Din punctul de vedere al tradiției evreiești, activitatea profetică s-a încheiat oficial cu Maleahi, considerat ultimul profet al Vechiului Testament. Aceasta este perspectiva iudaismului rabinic, care consideră că după Maleahi, darul profetic s-a oprit, iar revelația directă de la Dumnezeu prin profeți nu a mai fost activă. Această încheiere a profeției marchează începutul a ceea ce este cunoscut în iudaism ca „Perioada de tăcere profetică”.

Motivul pentru care evreii consideră că profeția   s-a încheiat cu Maleahi

• Maleahi este considerat ultimul profet din perioada post-exilică, în jurul anului 430 î.Hr., după întoarcerea din exilul babilonian și reconstrucția Templului. După profețiile lui Maleahi, nu mai există menționări clare în scrierile evreiești canonice despre apariția altor profeți.
• Talmudul (scrierile rabinice care interpretează Legea și tradiția iudaică) spune că, după profeții Hagai, Zaharia și Maleahi, profeția a încetat și a fost înlocuită de înțelepciune și interpretarea legii prin intermediul rabinilor. 
• Hananiah ben Hezekiah (un rabin din perioada talmudică) afirmă că „Duhul Sfânt a părăsit Israelul după ce au murit ultimii profeți” (Hagai, Zaharia și Maleahi). 
• Se consideră că Ezra și Adunarea cea Mare (un grup de învățați evrei format în jurul anului 450 î.Hr.) au fost cei care au preluat rolul de lideri spirituali ai poporului, însă fără a avea darul profetic.
• Mai târziu, conducerea spirituală și interpretarea legii au fost preluate de farisei, saduchei și rabini, fără ca aceștia să revendice rolul de profeți în sensul tradițional.

Totuși, au fost scrise cărțile apocrife și pseudepigrafe, inclusiv Cartea lui Enoh, Cartea Jubileelorși 1-2 Macabei, care descriu o continuare a activității spirituale a evreilor, dar fără implicarea unor profeți recunoscuți oficial.

Mesianismul și profeția după Maleahi

În tradiția iudaică, după încheierea profeției cu Maleahi, poporul evreu aștepta venirea unui Mesia, însă fără să mai aibă o continuitate a profeților care să ofere noi revelații. Așteptarea mesianică era centrală pentru iudaism în perioada intertestamentară și a fost puternic accentuată în timpul ocupației romane.

În perioada ulterioară, evreii au avut figuri carismatice sau lideri pe care i-au considerat posibili Mesia (cum a fost Bar Kohba în timpul revoltei iudaice împotriva romanilor), dar niciunul dintre aceștia nu a fost acceptat ca profet.

Profeția în iudaismul modern

În iudaismul modern, profeția este văzută ca o etapă încheiată odată cu Maleahi și ultimii profeți post-exilici. Rolul de călăuzire spirituală este preluat de rabin și de textele sacre (Torah, Talmud), iar revelațiile directe de la Dumnezeu prin intermediul profeților nu mai sunt așteptate până la venirea Mesiei.

În concluzie, din perspectiva evreilor, activitatea profetică s-a încheiat oficial cu Maleahi și nu au mai fost incluși alți profeți în canonul lor biblic după aceasta. În tradiția iudaică, perioada profetică a fost urmată de o perioadă de interpretare rabinică și de așteptare mesianică, fără o continuitate a revelațiilor profetice directe. 

Această tranziție nu a fost marcată de o decizie unică, ci a fost un proces gradual, recunoscut de generațiile următoare, care au văzut înțelepciunea și tradiția rabinică drept moștenirea spirituală ce înlocuiește profeția directă.

Tradiția rabinică a recunoscut treptat anumite texte ca fiind sacre și autoritare, iar acest proces de canonizare s-a finalizat în perioada post-exilică, mai exact în timpul perioadei intertestamentare (între secolele IV și II î.Hr.).

Etapele principale ale canonizării Vechiului Testament

Canonul Vechiului Testament (Tanah) este împărțit în trei secțiuni principale:

• Tora (Legea) – primele cinci cărți atribuite lui Moise.
• Neviim (Profeții) – cărțile profeților.
• Ketuvim (Scrierile) – o colecție variată de texte, inclusiv Psalmi, Proverbe, Ecleziastul etc.

A. Stabilirea Torei (Legea lui Moise)

• Tora (Geneza, Exod, Levitic, Numeri, Deuteronom) a fost prima secțiune a canonului care a fost acceptată ca fiind autoritară și sacră în tradiția iudaică. Tradițional, se consideră că Ezra (circa 450 î.Hr.) a fost cel care a consolidat utilizarea publică și autoritatea Torei în viața religioasă a poporului evreu, după întoarcerea din exilul babilonian și reconstruirea Templului.

B. Stabilirea Neviim (Profeții)

• Cărțile profeților au fost recunoscute treptat după ce scrierile lor au fost recunoscute ca autoritate divină. De exemplu, profeții majori precum Isaia, Ieremia și Ezechiel, și profeții minori (Osea, Amos, Mica etc.) au fost incluse. Această secțiune a fost probabil completă și în uz larg până la secolul IV î.Hr..

C. Stabilirea Ketuvim (Scrierile)

• Cărțile din secțiunea Ketuvim au fost acceptate ca fiind sfinte mai târziu decât Tora și Profeții. Unele dintre aceste cărți (de exemplu, Cântarea Cântărilor, Ecleziastul, Estera) au fost obiect de dezbatere în cercurile rabinice chiar și până în secolul I d.Hr.. Stabilirea finală a Ketuvim a fost mai îndelungată și s-a încheiat mai târziu decât celelalte două secțiuni.

Adunarea și transmiterea canonului în perioada post-exilică

După exilul babilonian și reconstrucția Templului sub conducerea lui Ezra și Neemia (secolul V î.Hr.), Adunarea cea Mare (Knesset HaGedolah) a jucat un rol important în codificarea practicilor religioase și în stabilirea utilizării textelor sacre. Deși nu se consideră că Adunarea a „închis” formal canonul, se crede că această perioadă a fost crucială pentru formarea unui corp de texte recunoscute ca autoritate divină.

Sinodul de la Jamnia (circa 90 d.Hr.)

Un moment adesea menționat în legătură cu stabilirea canonului este Sinodul de la Jamnia (Yavneh), care a avut loc la aproximativ 20 de ani după distrugerea celui de-al Doilea Templu, în 90 d.Hr.. Totuși, este important de reținut că, la Jamnia, nu s-a „închis” formal canonul Vechiului Testament, ci s-au discutat și confirmat anumite cărți care fuseseră deja acceptate pe scară largă. Printre cărțile discutate se aflau Estera, Ecleziastul, Cântarea Cântărilor, și Proverbe.

În realitate, canonul evreiesc era deja aproape stabilizat înainte de Jamnia, iar sinodul a fost mai mult o confirmare a autorității tradiționale a anumitor scrieri. Totuși, Sinodul de la Jamnia a avut un rol în consolidarea textelor finale din Ketuvim, mai ales pe cele care au fost dezbătute anterior.

Factorii care au influențat închiderea canonului

Printre motivele pentru care canonul Vechiului Testament a fost „închis” oficial, se pot menționa:

• Încetarea profeției: După Hagai, Zaharia și Maleahi, tradiția iudaică susține că darul profetic s-a retras din Israel, și, ca urmare, nu mai existau profeți care să adauge noi scrieri sacre.

• Nevoia de stabilitate: După multiplele exiluri și tulburări politice din perioada elenistică și romană, evreii au simțit nevoia de a avea un canon stabil pe care să se bazeze pentru învățătura religioasă.

• Reacția la influențele elenistice: În perioada elenistică, evreii au avut contact cu cultura greacă, iar acest lucru a creat o nevoie mai mare de a delimita și proteja textele sacre față de influențele externe.

Efectul asupra încheierii perioadei profetice

Odată ce canonul Vechiului Testament a fost stabilizat și considerat închis, acest lucru a consolidat ideea că profeția a încetat. Scrierile profetice din Neviim au fost închise, iar după Maleahi, nu s-au mai adăugat texte noi. Evreii din perioada post-exilică s-au concentrat astfel pe interpretarea și studiul textelor sacre existente, iar rolul de lider spiritual a fost preluat de rabinici și de cei care transmiteau tradiția orală.

Ezra și Cărturarii: Pionierii interpretării Legii

Ezra (circa 450 î.Hr.) este o figură centrală în înființarea unei tradiții de interpretare a legii care a influențat ulterior grupurile de cărturari, saduchei și farisei. Ezra era cărturar și preot, fiind descris în cartea lui Ezra ca un cunoscător al Legii lui Moise.

• Rolul lui Ezra și al Adunării celei Mari: După întoarcerea din exilul babilonian, Ezra a restaurat respectarea Legii (Tora) în Ierusalim și a reformat viața religioasă a evreilor, impunând un accent deosebit pe studiul și aplicarealegii. Adunarea cea Mare (Knesset HaGedolah), un consiliu format din aproximativ 120 de înțelepți și lideri religioși, a contribuit la dezvoltarea acestui sistem de interpretare a legii.
• Cărturarii (în ebraică, „soferim”) au fost printre primii lideri spirituali care au avut un rol central în copierea și interpretarea Torei. Ei s-au dedicat învățării, scrierii și aplicării legii lui Dumnezeu. Ezra este considerat fondatorul acestei tradiții a cărturarilor.

Saducheii: Aristocrații preoțești

Saducheii au apărut ca o facțiune influentă în perioada celui de-al Doilea Templu, începând cu secolul al II-lea î.Hr.. Aceștia erau aristocrați și reprezentau în principal clasa preoțească de la Templul din Ierusalim.

• Origini: Saducheii sunt considerați a fi descendenți din familiile preoțești, în special din linia lui Țadok, marele preot din perioada regelui David și a lui Solomon. De aici derivă și numele lor (din ebraicul „Țadok”). Primii saduchei au apărut în jurul anilor 200 î.Hr., dar au câștigat influență semnificativă în secolul II î.Hr., în perioada elenistică și mai ales în timpul dominației romane.
• Crez și rol: Saducheii acceptau doar Tora (primele cinci cărți ale Bibliei) ca autoritate divină și respingeau tradițiile orale și credințele promovate de farisei, cum ar fi învierea morților sau existența îngerilor și a spiritelor. Ei erau, în esență, conservatori religioși, dar și aristocrați politici, colaborând adesea cu autoritățile grecești și romane.
• Influență: Saducheii au dominat marele preot și Sinedriul (cea mai înaltă curte religioasă și judecătorească a evreilor) în perioada celui de-al Doilea Templu, până la distrugerea acestuia în anul 70 d.Hr..

Fariseii: interpreții Legii și adepții Tradiției orale

Fariseii au apărut în aceeași perioadă ca și saducheii, în jurul secolului al II-lea î.Hr., și au fost unul dintre cele mai influente grupuri religioase în perioada celui de-al Doilea Templu.

• Origini: Fariseii sunt considerați descendenți spirituali ai mișcării de reformă începută de Ezra și cărturari, dar au apărut în mod distinct ca un grup separat în perioada Maccabeilor (aproximativ 160–150 î.Hr.), în timpul revoltei evreilor împotriva influenței elenistice.
• Crez și rol: Fariseii susțineau nu doar Tora scrisă, ci și Tradiția orală (Tora orală), care cuprindea o serie de interpretări și reguli suplimentare pentru aplicarea Legii lui Moise. Ei erau interesați de puritatea religioasă și de aplicarea Legii în viața cotidiană. Fariseii credeau în învierea morților, îngeri și viața de apoi, concepte respinse de saduchei.
• Influență: Deși fariseii nu aveau aceeași putere politică și economică precum saducheii, ei aveau o influență largă asupra maselor. Erau respectați ca învățători ai legii și erau considerați păstrători ai tradițiilor religioase. După distrugerea celui de-al Doilea Templu în anul 70 d.Hr., fariseii au devenit fundamentul pentru dezvoltarea iudaismului rabinic.

Cărturarii: interpreți ai Legii, conducători ai Fariseilor

Cărturarii din timpul lui Isus sunt o continuare a tradiției începută de Ezra, dar în perioada Noului Testament, aceștia sunt adesea asociați cu fariseii. Ei erau specialiști în Tora și aveau sarcina de a învăța și interpreta Legea pentru popor.

• Origini și dezvoltare: Începând cu perioada lui Ezra (aproximativ 450 î.Hr.), cărturarii au jucat un rol central în viața religioasă a evreilor, ajutând la interpretarea și aplicarea Legii. În perioada intertestamentară (aproximativ 400 î.Hr. - 0 d.Hr.), cărturarii au devenit tot mai influenți, devenind esențiali în mișcarea fariseilor.
• Rol în Noul Testament: În timpul lui Isus, cărturarii erau învățătorii Legii și adesea membri ai fariseilor. Ei aveau rolul de a interpreta și aplica Legea în viața religioasă și civilă a evreilor. Cărturarii erau recunoscuți ca experți ai Legii, iar fariseii și cărturarii aveau o influență religioasă puternică asupra populației.

Esenienii: Un grup izolat și ascet

Un alt grup important care a apărut în perioada celui de-al Doilea Templu, dar care nu este menționat direct în Noul Testament, sunt Esenienii. Aceștia erau un grup religios separat, cunoscut pentru ascetismul și puritatea lor strictă. Ei se retrăseseră în locuri izolate, cum ar fi Qumran, unde s-au descoperit Manuscrisele de la Marea Moartă.

• Origini: Esenienii au apărut în secolul al II-lea î.Hr. și se distingeau printr-o viață monahală și reguli stricte de puritate. Ei se considerau adevărații păstrători ai credinței evreiești și vedeau corupția din Templu ca un motiv de izolare de restul societății.
• Influență: Deși nu aveau o influență politică sau religioasă directă în Ierusalim, esenienii au avut un impact teologic semnificativ, în special asupra gândirii mesianice și escatologice.

Ce sa întâmplat după exilul Babilonian?

După exil, atitudinea de respingere a profeților a continuat într-o altă formă și unul dintre motivele centrale a fost influența filosofiei elenistice. În special saducheii sunt un exemplu clar al modului în care această influență a filosofiei grecești a avut un impact profund asupra gândirii religioase evreiești, mai ales în ceea ce privește respingerea credințelor supranaturale, cum ar fi îngerii și învierea, două teme centrale în cartea profetului Daniel. 

1. Respingerea profeților continuă după exil

• În perioada de după exil, cu toate că poporul Israel se întoarce în țara lor și reconstruiește Templul, există o distanțare crescândă de la profețiile directe și o tranziție către interpretarea Legii prin intermediul cărturarilor și rabinilor. Această tendință nu doar că persistă, dar se consolidează.
• Daniel 9:6 evidențiază clar faptul că neascultarea față de profeți a fost una dintre cauzele exilului. După exil, în loc să existe o întoarcere totală la ascultarea de profeții lui Dumnezeu, poporul s-a îndepărtat tot mai mult de ideea de revelație directă prin profeți, preferând să se bazeze pe tradiții și interpretări.

2. Filosofia elenistică – o influență puternică

• După cuceririle lui Alexandru cel Mare (începând cu 332 î.Hr.), elenismul a început să se răspândească în toată zona Orientului Apropiat, inclusiv în Iudeea. Filosofia greacă, în special platonismul și aristotelianismul, a promovat o abordare rațională asupra lumii, în care revelațiile divine și intervențiile supranaturale erau văzute cu scepticism.
• Saducheii au fost cei mai afectați de această influență, fiind aristocrați și preoți în relații directe cu elitele elenistice. Ei au adoptat un raționalism mai apropiat de gândirea greacă, respingând concepte precum învierea morților și existența îngerilor. Acest lucru intră în contrast direct cu Daniel, care vorbește deschis despre îngeri (cum ar fi Gabriel) și despre viziuni profetice. Respingerea acestor credințe de către saduchei arată că influența filosofiei a avut un impact decisiv asupra viziunii lor religioase.

3. Filosofia ca argument împotriva profeției și revelației

• În filosofia greacă, adevărul era descoperit prin rațiune și logică, nu prin revelație divină sau intervenție supranaturală. Platon și Aristotel aveau viziuni diferite despre natură, suflet și cosmos, dar niciunul dintre ei nu promova revelații de tip profetic, așa cum erau considerate în tradiția evreiască.
• Saducheii, influențați de această gândire elenistică, au ajuns să considere că revelațiile directe, precum cele ale profeților biblici, nu mai erau necesare sau credibile. În acest context, ei au refuzat să accepte profeți noi sau revelații noi, preferând să interpreteze Tora în mod strict și să mențină o religie rațională și controlată.
• Această atitudine este direct legată de respingerea lui Ioan Botezătorul și a lui Isus: amândoi au adus mesaje profetice și revelații divine care contestau autoritatea stabilită a elitei religioase, inclusiv a saducheilor.

4. Daniel și contrastul cu saducheii

• Daniel, un exemplu clar de credință în intervenția supranaturală, menționează în mod explicit îngeri și viziuni profetice. El are o relație directă cu îngerul Gabriel, care îi aduce revelații despre evenimente viitoare. În Daniel 9 și alte părți ale cărții, este evidentă credința sa profundă în îngerii care acționează ca mesageri divini.
• Această viziune este diametral opusă viziunii saducheilor, care, sub influența elenismului, au respins credința în îngeri și în intervențiile divine directe. Filosofia a jucat un rol central în modelarea acestei diferențe de viziune. Saducheii preferau o viziune mai naturalistă, mai raționalistă, în care lumea divină nu interferează cu lumea umană prin astfel de manifestări.

Respingerea profeților și a revelațiilor după exil

Respingerea profeților și a revelațiilor divine după exil poate fi înțeleasă ca un proces influențat de mai mulți factori, dintre care filosofia elenistică joacă un rol crucial. Filosofia greacă a oferit saducheilor un argument rațional pentru a respinge îngerii, învierea și profețiile, în timp ce fariseii au rămas mai legați de tradițiile evreiești care includeau credințele supranaturale.

Deci, ideea influenței filosofice este clar susținută de faptele istorice și de contextul cultural al vremii. Filosofia elenistică a reprezentat un punct de rupere între cei care au rămas fideli credinței în revelațiile supranaturale și cei care au adoptat o formă mai raționalistă de religie.

Îngerul Gabriel – apariția sa în capitolul 8 și 9

Aparția lui Gabriel în Daniel 9:21 este menționată ca fiind în zbor iute în timp ce Daniel încă se ruga. Gabriel fusese trimis să-l învețe și să-i ofere o revelație importantă legată de profeția celor șaptezeci de săptămâni. Aceasta este o continuare a interacțiunii pe care Daniel a avut-o anterior cu Gabriel în capitolul 8, când îngerul i-a explicat vedenia despre berbec și țap (o viziune profetică legată de imperiile viitoare).

Legătura dintre capitolul 8 și capitolul 9:

• În capitolul 8, Daniel a primit o viziune apocaliptică despre căderea Imperiului Medo-Persan și despre ridicarea și căderea lui Alexandru cel Mare. Viziunea i-a fost explicată de Gabriel, care a fost trimis pentru a clarifica semnificațiile simbolice ale vedeniei. Această viziune, din perspectiva timpului, a avut loc cu aproximativ 10 ani înainte de evenimentele din capitolul 9, iar Daniel este deja familiarizat cu Gabriel ca mesager divin.
• În capitolul 9, Daniel face referire la aceeași persoană (Gabriel), care apare din nou pentru a-i aduce o revelație. Gabriel vine „în zbor iute” în momentul rugăciunii de seară, semn că răspunsul la rugăciunea lui Daniel a venit rapid, sugerând urgența și importanța revelației ce urma să fie dată. Apariția sa repetată întărește ideea că Daniel este un personaj cheie în primirea mesajelor divine legate de viitorul poporului evreu.

Așadar, vederea anterioară pe care Daniel o menționează în capitolul 9 este clar cea din capitolul 8, care are legături directe cu revelațiile profetice despre viitor și despre restaurarea poporului lui Dumnezeu.

În Daniel 9:23-24, Gabriel îi spune lui Daniel să fie atent și să înțeleagă vedenia (sau profeția). Întrebarea este la care vedenie ori profeție se face referire aici? Imediat urmează profeția celor 70 de săptămâni, care are legătură directă cu Ierusalimul și cu restaurarea lui. Așadar, pentru a fi siguri, să analizăm dacă Ierusalimul este menționat sau nu în viziunile anterioare ale lui Daniel (capitolele 7 și 8) și dacă vreuna din ele se leagă de profeția la care face referire Gabriel.

1. Viziunea din Daniel 7 – Cele patru fiare

În Daniel 7, viziunea despre cele patru fiare reprezintă patru mari imperii ale lumii: Babilonul, Medo-Persia, Grecia și Roma. În această viziune, accentul este pus pe succesiunea imperiilor și pe venirea Fiului omului care va primi domnia veșnică. Cu toate acestea, Ierusalimul nu este menționat explicit în această viziune. Viziunea este una globală, legată de puterea imperială asupra întregii lumi, fără detalii specifice despre poporul evreu sau Ierusalim.

2. Viziunea din Daniel 8 – Berbecul și țapul

În Daniel 8, Daniel are o viziune despre berbecul și țapul, care simbolizează Imperiul Medo-Persan și Imperiul Grec. Aceasta viziune se concentrează în mod special pe conflictul dintre aceste două imperii și pe ridicarea unui conducător puternic din Grecia (Alexandru cel Mare) și fragmentarea imperiului său. De asemenea, se vorbește despre un „corn mic” care va face lucruri îngrozitoare și va aduce o perioadă de desfăimare și distrugere. În acest caz, există o referință indirectă la Ierusalim și Templu, pentru că cornul mic „va distruge jertfa necurmată și va pângări Sanctuarul”. Totuși, viziunea este în mare parte despre puterile globale și conflictele geopolitice, iar Ierusalimul nu este în centrul atenției în mod explicit, ci este menționat doar în legătură cu pângărirea Templului.

3. Profeția lui Ieremia despre cei 70 de ani și legătura cu Ierusalimul

În Daniel 9:2, Daniel citește profeția lui Ieremia, care menționa că 70 de ani trebuie să treacă pentru dărâmăturile Ierusalimului. Aceasta este profeția centrală la care se referă rugăciunea lui Daniel în capitolul 9, când el cere milă și restaurare pentru Ierusalim și pentru poporul său. Profeția lui Ieremia 25:11-12 și Ieremia 29:10 subliniază clar că după 70 de ani de exil în Babilon, Dumnezeu va aduce poporul înapoi și va restaura Ierusalimul.

Așadar, în capitolul 9, rugăciunea lui Daniel este legată direct de Ierusalim și de profeția lui Ieremia despre sfârșitul exilului babilonian.

4. Gabriel și profeția celor 70 de săptămâni (Daniel 9:24-27)

Când Gabriel începe să vorbească despre Ierusalim și despre 70 de săptămâni, este evident că mesajul său este un răspuns la rugăciunea lui Daniel pentru restaurarea Ierusalimului. Gabriel îi explică lui Daniel că vor fi 70 de săptămâni (de ani) hotărâte pentru Ierusalim și pentru poporul său, până la împlinirea completă a planului lui Dumnezeu. Aceasta include restaurarea, ispășirea păcatelor și venirea neprihănirii veșnice.

5. Legătura dintre termenul „vedenie” și profeția lui Ieremia

Dacă ne uităm la contextul general, Gabriel folosește cuvântul „vedenie” („mareh”) pentru a se referi la ceva ce trebuie înțeles în mod spiritual și profetic. Așa cum am menționat, Daniel nu cere clarificări despre viziunile anterioare din capitolele 7 și 8, ci el se roagă pentru profeția lui Ieremia și pentru restaurarea Ierusalimului. Este foarte posibil ca Gabriel să folosească termenul „vedenie” în mod simbolic, referindu-se la profeția lui Ieremia, care, deși nu este o „vedenie” propriu-zisă, este totuși o revelație profetică importantă pentru Daniel și pentru poporul său.

Așadar, în viziunile din capitolele 7 și 8, Ierusalimul nu este în centrul atenției, deși există referințe indirecte la Sanctuar și jertfele. În schimb, în capitolul 9, Gabriel se referă direct la Ierusalim și la profeția legată de cei 70 de ani din scrierile lui Ieremia. Profeția celor 70 de săptămâni care urmează în versetele 24-27 este răspunsul specific al lui Gabriel la rugăciunea lui Daniel pentru restaurarea Ierusalimului. Astfel, termenul „vedenie” din versetul 23 se referă fie la profeția lui Ieremia fie la mesajul profetic pe care Gabriel urmează să-l explice, nu la viziunile anterioare ale lui Daniel care nu se referă în mod explicit la Ierusalim și, în plus, viziunea din capitolul 8 era sigilată. Din aceste motive, a considera că Gabriel se referă la profeția din cap.8 prin explicația celor 70 de săptămâni hotărâte poporului evreu este o eroare de interpretare care genereză alte erori teologice. 

Șaptezeci de săptămâni au fost hotărâte

• Șaptezeci de săptămâni au fost hotărâte asupra poporului tău și asupra cetății tale celei sfinte, până la încetarea fărădelegilor, până la ispășirea păcatelor, până la ispășirea nelegiuirii, până la aducerea neprihănirii veșnice, până la pecetluirea vedeniei și prorociei și până la ungerea Sfântului sfinților.
• Să știi, dar, și să înțelegi că de la darea poruncii pentru zidirea din nou a Ierusalimului până la Unsul, la Cârmuitorul, vor trece șapte săptămâni; apoi timp de șaizeci și două de săptămâni, piețele și gropile vor fi zidite din nou, și anume în vremuri de strâmtorare.
• După aceste șaizeci și două de săptămâni, Unsul va fi stârpit, și nu va avea nimic. Poporul unui domn care va veni va nimici cetatea și Sfântul Locaș, și sfârșitul lui va fi ca printr-un potop; este hotărât că războiul va ține până la sfârșit, și împreună cu el, și pustiirile.
• El va face un legământ trainic cu mulți timp de o săptămână, dar la jumătatea săptămânii va face să înceteze jertfa și darul de mâncare, și pe aripa urâciunilor idolești va veni unul care pustiește, până va cădea asupra celui pustiit prăpădul hotărât.”

Referirea la „70 de săptămâni” (de ani) în Daniel 9:24 este unică în Scripturi și nu există în altă parte a Bibliei o mențiune exactă a unei perioade de 70 de săptămâni (de ani) în acest mod specific. Totuși, conceptul de „săptămâni de ani” sau perioade de timp exprimate prin săptămâni este înrădăcinat în tradiția evreiască, în special în contextul Leviticului și al calendarului iudaic. Așadar, să analizăm câteva pasaje și idei legate de „săptămâni” ca unitate simbolică de timp și alte perioade de 70 în Biblie care pot oferi context pentru această profeție.

Săptămâni de ani în tradiția evreiască – Levitic 25

În Levitic 25:1-7, Dumnezeu stabilește cicluri de ani care se referă la un concept de „săptămâni de ani”. În tradiția iudaică, o „săptămână” poate reprezenta o perioadă de șapte ani. În acest capitol din Levitic, se introduce conceptul de „an sabatic”: la fiecare șapte ani, pământul trebuia să fie lăsat să se odihnească. După șapte astfel de cicluri de șapte ani (49 de ani), urma anul jubileului (anul 50), un an special de eliberare și restaurare.

Această idee a „săptămânilor de ani” este foarte importantă în profeția din Daniel 9, unde se face referire la „70 de săptămâni” care, în tradiția evreiască, sunt considerate 70 de săptămâni de ani. Asta înseamnă că fiecare săptămână reprezintă 7 ani, iar 70 de săptămâni reprezintă 490 de ani.

Conceptul de „70” în Biblie

Există alte referințe importante la numărul 70 în Biblie, care sunt semnificative, deși nu menționează explicit „săptămâni”. Numărul 70 este adesea asociat cu completarea unui ciclu divin și cu perioade semnificative de judecată și eliberare.

În Ieremia 25:11-12 și Ieremia 29:10, se vorbește despre exilul babilonian care va dura 70 de ani. Aceasta este profeția la care face referire Daniel în rugăciunea din Daniel 9, atunci când se roagă pentru sfârșitul exilului și restaurarea Ierusalimului. Acești 70 de ani reprezintă perioada de judecată a lui Dumnezeu asupra poporului Israel pentru păcatele lor.

De asemenea, perioada de 70 de ani este văzută ca un timp de pedeapsă și purificare pentru poporul evreu, astfel încât să se poată întoarce la Dumnezeu și să fie restaurat Ierusalimul. Această referință la 70 de ani din profețiile lui Ieremia poate avea o paralelă cu perioada celor 70 de săptămâni din Daniel 9, deoarece ambele se referă la judecată, restaurareși împlinirea planului divin pentru Israel.

Semnificația profetică a „70 de săptămâni” în Daniel 9:24-27

În Daniel 9, termenul „70 de săptămâni” (ebraicul „shavu'im”, pluralul lui „shavua”, care înseamnă „săptămână”) este interpretat în mod tradițional ca fiind „săptămâni de ani”. Aceasta înseamnă că fiecare „săptămână” reprezintă 7 ani, iar 70 de săptămâni reprezintă un total de 490 de ani. Aceasta este o perioadă simbolică folosită de Dumnezeu pentru a arăta timpul necesar pentru a împlini planul Său de restaurare completă și de judecată pentru Israel.

Cele 70 de săptămâni includ:

• Restaurarea Ierusalimului după exil.

• Venirea Unsului (Mesia) și lucrarea Sa.

• Judecata finală asupra poporului și instaurarea neprihănirii veșnice.

Cei 490 de ani sunt împărțiți în diferite segmente, culminând cu venirea lui Mesia și cu evenimentele finale descrise în profeție. În felul acesta, Gabriel îi explică lui Daniel că perioada de judecată pentru poporul evreu nu este complet încheiată odată cu sfârșitul celor 70 de ani de exil în Babilon, ci mai există o perioadă simbolică de 70 de săptămâni (490 de ani) care va aduce la împlinire planul complet al lui Dumnezeu.

Profeția celor 70 de săptămâni – claritate și înțelegere

Capitolul 9 este diferit de capitolele anterioare și următoare în câteva privințe:

• Profeția celor 70 de săptămâni nu este legată de simboluri complicate sau imagini mistice (precum fiarele sau berbecii și țapii), ci este o cronologie clară a evenimentelor, explicată într-un limbaj ușor de înțeles.

• Spre deosebire de capitolul 8, unde Daniel este bulversat și i se cere să pecetluiască viziunea pentru „vremuri îndepărtate”, capitolul 9 nu conține nicio astfel de cerere de pecetluire sau nicio mențiune a unor „vremuri îndepărtate”.

• În Daniel 9, Gabriel îi spune lui Daniel să fie atent și să înțeleagă, iar întregul capitol este structurat astfel încât să fie un răspuns clar la rugăciunea lui Daniel pentru Ierusalim și pentru restaurarea poporului.

Capitolele 8 și 10-12: Viziuni neînțelese și pecetluite

• În capitolul 8, Daniel primește o viziune despre berbecul și țapul, care îi este explicată în parte, dar finalul ne spune clar că Daniel nu a înțeles complet viziunea, și aceasta trebuia pecetluită pentru un viitor îndepărtat.

• În capitolele 10-12, Daniel primește o viziune foarte complexă, care se termină cu o confirmare clară că Daniel nu a înțeles totul și că acele cuvinte trebuie să fie pecetluite pentru „vremea sfârșitului” (Daniel 12:9). De asemenea, această secțiune este în mod clar legată de evenimente apocaliptice de viitor.

Lipsa unui final clar în capitolul 9

Aici se ridică o intrebare crucială: de ce capitolul 9 nu are o concluzie sau un final clar, așa cum au TOATE celelalte capitole? În timp ce fiecare capitol se încheie fie cu o constatare clară despre cele întâmplate, fie cu o descriere a stării lui Daniel (bolnav, tulburat, uimit), fie cu o indicație că viziunea trebuie pecetluită, în capitolul 9 NU EXISTĂ nicio astfel de mențiune despre reacția lui Daniel la profeția celor 70 de săptămâni. 

Această lipsă ridică întrebări serioase mai ales prin faptul că profeția care începe din cap.10 și ține până la sfârșitul cap.12, are de fapt DOUĂ declarații care se contrazic: una în prolog și alta in epilog. În timp ce în prolog se spune că Daniel a înțleles profeția, în epilog se face clar faptul că nu a ințeles. Așadar, aici avem de-a face cu o alterare voită a textului prin care se crează confuzie. 

În Daniel 10:1 se spune: „El a fost cu luare aminte la cuvântul acesta și a priceput vedenia.” Această declarație arată exact ca o încheiere pentru capitolul 9, pentru că acolo profeția a fost clară și accesibilă înțelegerii lui Daniel.

Așadar Daniel 10:1 ar fi trebuit să fie de fapt finalul capitolului 9, care are sens din mai multe puncte de vedere:

• Daniel 9 este singurul capitol unde Daniel este chemat să înțeleagă și nu este instruit să pecetluiască. Deci, este rezonabil să considerăm că a înțeles.

• Declarația din Daniel 10:1 se referă la înțelegerea unei viziuni, și acest lucru se potrivește perfect cu structura capitolului 9, care a fost menit să fie clar și de înțeles.

• În capitolul 10 începe o altă viziune care este neînțeleasă și pecetluită.

Dacă declarația din Daniel 10:1 ar fi plasată la finalul capitolului 9, aceasta ar rezolva toată confuzia dintre înțelegerea și neînțelegerea viziunilor lui Daniel. 

Această descoperire a alterării textului este o cheie importantă în interpretarea profețiilor lui Daniel fiindcă capitolul 9 este singurul capitol din cartea lui Daniel unde mesajul este destinat să fie înțeles complet de către Daniel. Viziunile din capitolele 8 și 10-12 rămân neînțelese și pecetluite pentru o vreme viitoare. Declarația din Daniel 10:1 despre faptul că Daniel a înțeles viziunea este de fapt concluzia pentru capitolul 9, deoarece acest capitol este cel care conține o profeție clară și directă legată de Ierusalim și venirea lui Mesia. Această rearanjare a textului aduce o coerență extrem de clară atât în structura cât și în înțelegerea mesajului profeției. 

„Cuvântul acesta, care este adevărat, vestește o mare nenorocire”

Această frază din Daniel 10:1 este crucială pentru a înțelege reacția lui Daniel. Dacă o plasăm în contextul capitolului 9, ea capătă o greutate și mai mare:

• Daniel a înțeles profeția celor 70 de săptămâni și și-a dat seama că, în ciuda rugăciunii sale pentru restaurarea Ierusalimului și a poporului său, soarta lui Mesia include „o mare nenorocire”.

• Mesia va fi „stârpit” (Daniel 9:26), adică va fi ucis, și acest eveniment va avea loc tocmai la Ierusalim, în mijlocul poporului pentru care Daniel se roagă. Aceasta este o veste devastatoare pentru Daniel, deoarece el spera la restaurarea completă și la binecuvântarea poporului, dar află că poporul său va fi responsabil pentru stârpirea lui Mesia.

Profeția despre Mesia în Daniel 9:26

În Daniel 9:26, Gabriel îi spune lui Daniel:

„După aceste șaizeci și două de săptămâni, Unsul va fi stârpit și nu va avea nimic. Poporul unui domn care va veni va nimici cetatea și sfântul locaș, și sfârșitul lui va fi ca printr-un potop; este hotărât că războaiele vor ține până la sfârșit, și împreună cu ele și pustiirile.”

• Mesia (Unsul) va fi stârpit. Aceasta este, probabil, vestea care i-a provocat lui Daniel mare durere. După restaurarea Ierusalimului, Mesia va veni, dar va fi ucis, și nu va avea nimic. Asta înseamnă că poporul evreu, deși aștepta un eliberator politic, va fi responsabil pentru moartea lui Mesia.

• După aceea, Ierusalimul va fi din nou distrus, iar locul sfânt va fi pustiit. Aceste evenimente devastatoare sunt parte din „marea nenorocire” pe care Daniel o înțelege din această profeție.

Daniel, în capitolul 9, a sperat la o restaurare completă a poporului său și a Ierusalimului. El a citit profeția lui Ieremiadespre cei 70 de ani de exil și se ruga pentru sfârșitul exilului și pentru iertarea păcatelor poporului său. Dar înțelegerea pe care o primește din partea lui Gabriel este că, deși exilul fizic se va încheia și Ierusalimul va fi reconstruit, o nenorocire și mai mare va veni asupra lor: stârpirea lui Mesia.

Daniel își dă seama că poporul său va fi responsabil pentru acest act, ceea ce face ca rugăciunea lui de pocăință și cerere de iertare pentru păcate să fie și mai importantă. Deși Mesia este trimis pentru restaurarea și mântuirea poporului, el va fi respins și ucis de propriul popor.

Chiar dacă Daniel primește în capitolele 10-12 viziuni care sunt pecetluite și legate de vremuri viitoare, el a înțeles în capitolul 9 un adevăr central și devastator: poporul său nu va recunoaște pe Mesia și va participa la uciderea Lui, ceea ce va aduce consecințe grave asupra Ierusalimului și a poporului.

Acesta este mesajul tragic pe care Daniel îl înțelege: Ierusalimul va fi restaurat temporar, dar va cădea din nou în ruină din cauza refuzului poporului de a recunoaște pe Mesia.

Această realizare face ca declarația lui din Daniel 10:1 („Cuvântul acesta [...] vestește o mare nenorocire”) să se refere direct la profeția din capitolul 9, aducând lumină asupra impactului emoțional și spiritual pe care această înțelegere   l-a avut asupra lui Daniel.

Cele 70 de săptămâni – Ultima șansă a poporului Israel

În concluzie, profeția celor 70 de săptămâni este o ultimă perioadă oferită poporului evreu pentru a-și corecta comportamentul, a-și ispăși păcatele, și a demonstra că pot împlini neprihănirea cerută de Dumnezeu. Este o șansă dată pentru împlinirea profețiilor legate de Ierusalim și pentru restabilirea relației cu Dumnezeu. După această perioadă, se va decide soarta finală a poporului în funcție de răspunsul lor la această chemare.

Poporul lui Daniel este cel care trebuie să răspundă, iar deciziile lor vor determina ce se va întâmpla în continuare în legătură cu legământul dintre ei și Dumnezeu și cu viitorul Ierusalimului.

Există o linie consistentă în Biblie care arată că Dumnezeu oferă perioade de pocăință și întoarcere, dar acestea au o limită. După acea limită, urmează inevitabil consecințele.

Exemple biblice care arată perioade limitate de har:

Saul, împăratul lui Israel:

• Dumnezeu l-a uns pe Saul ca împărat, oferindu-i o perioadă de domnie în care să arate ascultare. Însă Saul a ales neascultarea (1 Samuel 15). După o perioadă limitată de încercări, Dumnezeu l-a înlăturat de la conducere și l-a ales pe David.

• Lecția: Perioada lui Saul a avut o limită, iar după ce aceasta a trecut, a venit consecința neascultării sale.

Potopul (Geneza 6-9):

• Noe a fost numit „propovăduitor al neprihănirii” (2 Petru 2:5), iar Dumnezeu a oferit oamenilor o perioadă de 120 de ani în care să se pocăiască. Când acea perioadă s-a încheiat și nu s-au pocăit, a venit judecata prin potop.

• Lecția: Chiar și în fața unei judecăți atât de mari, Dumnezeu a oferit un timp de har, dar acesta a avut o limită clară.

Sodoma și Gomora (Geneza 19):

• Avraam s-a rugat pentru salvarea cetăților, iar Dumnezeu a fost dispus să le salveze dacă ar fi găsit măcar 10 oameni neprihăniți. Dar, odată ce răutatea lor a ajuns la apogeu, nu a mai existat nicio salvare, iar cetățile au fost distruse.

• Lecția: O perioadă de har a existat, dar când aceasta s-a terminat, a venit judecata.

Fiii lui Eli (1 Samuel 2-4):

• Fiii preotului Eli au avut o perioadă de pocăință, dar nu s-au schimbat, așa că Dumnezeu a decis să-i pedepsească, și astfel au fost distruși în ziua judecății împotriva casei lui Eli.

• Lecția: Chiar dacă au avut ocazia să se pocăiască, perioada lor s-a încheiat, iar consecințele au fost inevitabile.

Poporul Israel înainte de robia babiloniană:

• Înainte de exilul babilonian, Dumnezeu le-a oferit evreilor multiple ocazii să se pocăiască prin profeți precum Ieremia. Dar după ce au ignorat avertismentele repetate, Dumnezeu a hotărât că exilul era necesar pentru a împlini judecata.

• Lecția: Harul divin a fost extins, dar timpul de pocăință a avut o limită.

Legătura cu profeția celor 70 de săptămâni

Profeția celor 70 de săptămâni din Daniel 9 urmează acest tipar: este o ultimă perioadă dată poporului Israel pentru a se pocăi și a împlini cerințele lui Dumnezeu. În această perioadă, ei au ocazia să arate că pot și vor să trăiască în neprihănire, să se întoarcă la Dumnezeu și să împlinească toate lucrurile menționate în versetul 24.

Îngerul Gabriel îi spune lui Daniel că aceste 70 de săptămâni sunt un timp decis în mod clar pentru poporul său și pentru Ierusalim:

• Este o perioadă limitată

• La sfârșitul acestei perioade, dacă poporul nu împlinește ceea ce este cerut, vor urma consecințe.

Există o altă perioadă după cele 70 de săptămâni?

Nu există niciun indiciu în textul din Daniel 9 că ar urma o altă perioadă după cele 70 de săptămâni. Dimpotrivă, profeția este foarte clară: cele 70 de săptămâni sunt hotărâte, și după ele se va decide soarta poporului și a Ierusalimului.

Profeția nu oferă nicio speranță că va mai exista o altă perioadă de har pentru poporul Israel după cele 70 de săptămâni. Ca în toate celelalte exemple biblice, când perioada de pocăință se încheie, urmează judecata.

Concluzie

Profeția celor 70 de săptămâni este o ultimă șansă oferită poporului evreu pentru a se îndrepta, și acest concept este în perfectă armonie cu modul în care Dumnezeu a acționat de-a lungul istoriei biblice:

• Saul, Potopul, Sodoma și Gomora, fiii lui Eli și alte exemple arată că există limite clare pentru harul oferit de Dumnezeu.

• După ce timpul de pocăință se încheie, dacă nu există schimbare, urmează judecata.

• Cele 70 de săptămâni din Daniel 9 reprezintă perioada finală pentru poporul Israel în care trebuie să îndeplinească cerințele lui Dumnezeu, și dincolo de aceasta nu mai este promisă o altă perioadă.

Așadar, nu există nimic în text care să sugereze că după cele 70 de săptămâni ar urma o altă perioadă sau o altă decizie. Dumnezeu este consecvent în modul în care acționează, iar perioada de har are o limită clară, după care urmează consecințele.

Judecata asupra poporului ales

Mesajul transmis de Gabriel nu este doar un avertisment, ci și o prevestire a judecății care va urma după cele 70 de săptămâni. Poporului Israel i s-a dat un timp clar pentru a se pocăi, dar, din nefericire, textul sugerează că poporul, în ansamblu, va alege să nu asculte și să nu împlinească neprihănirea cerută de Dumnezeu.

Alegerile și consecințele

Profeția subliniază faptul că multe decizii greșite vor fi luate de către conducătorii poporului. Ei nu vor face acele alegeri care să conducă la restaurarea deplină a legământului cu Dumnezeu, și acest lucru va avea consecințe serioase.

Partea bună: Legământul cu Unsul

Totuși,  există și o lumină de speranță în profeție. Deși poporul în ansamblu va alege altceva, vor exista mulți care vor face un legământ cu Unsul lui Dumnezeu. Aceștia sunt cei care, asemenea lui Daniel, vor fi considerați de Dumnezeu drept „scumpi și preaiubiți”. Acest grup de oameni, care vor alege să asculte și să facă legământ cu Unsul, va fi în contrast cu restul poporului care refuză să asculte.

• Unsul este menționat în text ca fiind figura care va avea un rol central în această perioadă de 70 de săptămâni. Legământul făcut cu Unsul va aduce speranță celor care, asemenea lui Daniel, rămân credincioși în fața neascultării generale a poporului.

Daniel este numit „preaiubit” și „scump” de către Gabriel, ceea ce subliniază că Dumnezeu nu a părăsit complet poporul Său, ci va continua să își arate dragostea și harul celor care fac legământul cu Unsul.

„Vremuri de strâmtorare” în profeția celor 62 de săptămâni

Gabriel menționează că pietele și gropile (adică reconstrucția Ierusalimului) vor fi zidite „în vremuri de strâmtorare”. Aceste „vremuri de strâmtorare” se referă la o perioadă generală de dificultăți și persecuții pe care poporul evreu le-a traversat în timpul reconstrucției Ierusalimului și, ulterior, în timpul dominației imperiilor care s-au succedat.

Ceea ce este remarcabil în acest text este că Antioh Epifanes, un personaj adesea menționat în alte interpretări, nu este evidențiat aici ca o figură centrală. Evenimentele legate de pângărirea Templului de către Antioh sunt incluse într-o categorie generală de „vremuri de strâmtorare”, sugerând că actele sale, deși importante din punct de vedere istoric, nu sunt considerate excepționale în cadrul profeției, ci doar parte a suferințelor și încercărilor mai largi ale poporului Israel.

Pângărirea Templului în istorie

Pângărirea Templului nu a fost un eveniment singular legat doar de Antioh Epifanes. Există multe alte exemple în Biblie și în istoria poporului evreu în care Templul a fost profanat sau a suferit din cauza neascultării și a păcatelor poporului.

• Profetul Zaharia a fost ucis în Templu: În 2 Cronici 24:20-22, profetul Zaharia, fiul lui Iehoiada, a fost ucis în curtea Templului la porunca regelui Ioas. Acest act a fost un mare păcat și o pângărire a Templului.

• Ozia a intrat în Templu: În 2 Cronici 26:16-21, regele Ozia a intrat în Templu și a încercat să ardă tămâie pe altarul tămâierii, un act rezervat preoților. Drept urmare, a fost lovit de lepră.

• Profanarea Templului de către preoții răi: În timpul preoției lui Eli, fiii lui Eli, Hofni și Fineas, au profanat sistemul de jertfe al Templului, furând din jertfele aduse lui Dumnezeu și trăind în păcat, lucru condamnat de Dumnezeu (1 Samuel 2).

Manase, regele care a pângărit Templul (2 Cronici 33:4-7)

Manase, regele lui Iuda, a fost unul dintre cei mai răi regi și a comis acte de idolatrie chiar în Templul din Ierusalim. Textul din 2 Cronici 33:4-7 descrie aceste lucruri:

• 2 Cronici 33:4-5: „A zidit altare în Casa Domnului, măcar că Domnul zisese: 'În Ierusalim va fi Numele Meu pe vecie.' A zidit altare întregii oștiri a cerurilor în cele două curți ale Casei Domnului.”

• 2 Cronici 33:7: „A pus un idol cioplit, chipul Astarteei, pe care-l făcuse, în Casa lui Dumnezeu.”

Manase a adus idoli în Templu și a comis acte de idolatrie chiar în locul unde trebuia să se închine doar lui Dumnezeu. Din cauza acestor păcate, Iuda a fost adus în robie, iar Templul a fost devastat.

Regele Ahaz și pângărirea Templului (2 Cronici 28:24)

Un alt caz este Ahaz, regele lui Iuda, care a adus idolatrie în Templu și chiar a închis ușile Templului.

• 2 Cronici 28:24: „Ahaz a strâns uneltele din Casa lui Dumnezeu și le-a sfărâmat, a închis ușile Casei Domnului și a făcut altare în toate colțurile Ierusalimului.”

• Ahaz a înlocuit închinarea la Dumnezeu cu idolatrie și a desființat practic funcționarea Templului prin aceste acte de pângărire.

Profetul Ieremia și avertismentele legate de pângărirea Templului

Ieremia a fost un alt profet care a vorbit des despre pângărirea Templului de către popor și preoți. În Ieremia 7, cunoscut și ca „predica de la Templu”, Dumnezeu îl trimite pe Ieremia să avertizeze poporul despre păcatele lor și despre faptul că închinarea lor este falsă.

• Ieremia 7:9-11: „Cum? Furați, ucideți, preacurviți, jurați strâmb, aduceți tămâie lui Baal, mergeți după alți dumnezei pe care nu-i cunoașteți! Și apoi veniți să vă înfățișați înaintea Mea, în Casa aceasta peste care este chemat Numele Meu, și ziceți: 'Suntem izbăviți!', ca iarăși să faceți toate aceste urâciuni? Este oare Casa aceasta peste care este chemat Numele Meu o peșteră de tâlhari înaintea voastră? Eu însumi văd lucrul acesta, zice Domnul.”

Ieremia avertizează poporul că nelegiuirile lor sunt o pângărire a Templului și că Dumnezeu nu va mai tolera ipocrizia lor. Deși veneau să se închine la Templu, ei trăiau în păcat și comiteau mari nedreptăți.

Pângărirea Templului văzută de Ezechiel

Ezechiel 8 este un pasaj extrem de important care descrie viziunea profetului despre pângărirea adusă Templului de către preoți și conducători. În această viziune, Dumnezeu îl duce pe Ezechiel la Templu și îi arată abominabilele acte de idolatrie și nelegiuire care aveau loc acolo. Iată câteva momente din acest capitol:

• Ezechiel 8:6-13: Ezechiel vede idolatria din Templu. Conducătorii lui Israel se închinau idolilor în interiorul Templului. Iată ce spune textul:
• „Apoi mi-a zis: 'Fiul omului, vezi ce fac bătrânii casei lui Israel în întuneric, fiecare în camera lui cu chipurile lui săpate? Căci ei zic: Domnul nu ne vede, Domnul a părăsit țara.’”

• Preoții și bătrânii din Israel erau implicați în idolatrie, crezând că Dumnezeu nu vede ce fac ei în Templu.

• Ezechiel 8:14-16: Preoții și bătrânii se închină zeului Tammuz, o divinitate mesopotamiană.
• „M-a dus la intrarea porții Casei Domnului dinspre miazănoapte. Și iată că acolo stăteau niște femei care plângeau pe Tammuz.”

• Preoții și femeile aduceau obiceiuri păgâne în Templul lui Dumnezeu.

• Ezechiel 8:16: Preoții și conducătorii se închinau Soarelui chiar în curtea Templului:
• „M-a dus în curtea dinăuntru a Casei Domnului. Și iată că la intrarea Templului Domnului, între tindă și altar, erau cam douăzeci și cinci de oameni, cu spatele întors spre Templul Domnului și cu fața spre răsărit; și se închinau înaintea soarelui spre răsărit.”

• Acești oameni, care ar fi trebuit să slujească lui Dumnezeu, se închinau Soarelui, într-un act de idolatriechiar în Templu.

Această viziune din Ezechiel 8 arată cât de profundă era corupția în rândul preoților și al conducătorilor din Israel. Idolatria și neascultarea lor au fost de asemenea proporții încât Dumnezeu a fost nevoit să aducă judecata asupra Ierusalimului.

Dumnezeu nu tolerează pângărirea Templului

Istoria arată clar că Dumnezeu nu tolerează pângărirea Templului, fie că aceasta este făcută de dușmani străini (cum a fost cazul lui Antioh), fie de chiar liderii sau poporul Israel. De fiecare dată când Templul a fost profanat, au urmat consecințe, fie sub formă de judecată imediată, fie sub formă de distrugere a Templului, ca în cazul exilului babilonian.

Strâmtorarea continuă în timpul reconstrucției Ierusalimului și al perioadei elenistice

În perioada celor 62 de săptămâni (care urmează după cele 7 săptămâni de la darea poruncii pentru zidirea din nou a Ierusalimului), poporul evreu a trăit vremuri de strâmtorare continuă sub dominația străină.

• În perioada persană, chiar dacă li s-a permis reconstruirea Ierusalimului și a Templului, evreii au avut parte de opoziție constantă și au fost tratați adesea cu suspiciune de vecinii lor, ceea ce a dus la „vremuri de strâmtorare”.

• În perioada elenistică, poporul a continuat să fie sub controlul diferitelor imperii elenistice (Seleucizi și Ptolemei), și mulți lideri străini au încercat să impună elemente culturale grecești, cauzând mari conflicte culturale și religioase.

Antioh Epifanes, în acest context, este doar unul dintre acei lideri străini care au provocat suferințe poporului evreu, dar nu este evidențiat ca un eveniment central în profeție. Este un episod în cadrul general al „vremurilor de strâmtorare” pe care le-au experimentat evreii în acele perioade.

Îngerul Gabriel a adus în discuție o temă profundă și esențială privind limitarea în timp a harului și a ocaziilor de pocăință pe care Dumnezeu le oferă fie poporului Israel, fie creștinilor din Noul Testament, inclusiv în mesajele lui Isus către cele șapte biserici din Apocalipsa. Mesajul este că Dumnezeu acordă fiecăruia un timp pentru a se pocăi și a se întoarce la legământ, dar acest timp este limitat, iar dincolo de acea perioadă urmează judecata.

Să verificăm această idee în Noul Testament, în special în mesajele către cele șapte biserici, pentru a vedea dacă Isus urmează o teologie similară cu cea din Vechiul Testament.

Mesajele către cele șapte biserici din Apocalipsa

Mesajele către cele șapte biserici din Apocalipsa (capitolele 2-3) sunt adresate bisericilor din Efes, Smirna, Pergam, Tiatira, Sardes, Filadelfia și Laodicea. Fiecare mesaj are o structură clară: Isus începe prin a lăuda ce este bun în fiecare biserică, dar, în multe cazuri, urmează o avertizare cu privire la păcatele și neascultarea lor. Apoi, El oferă un timp de pocăință, dar face clar că, dacă nu există pocăință, va urma judecata.

1. Efes: Revenire la dragostea dintâi

• Apocalipsa 2:4-5: „Dar ce am împotriva ta este că ți-ai părăsit dragostea dintâi. Adu-ți aminte, dar, de unde ai căzut; pocăiește-te și întoarce-te la faptele tale dintâi. Altfel, voi veni la tine și îți voi lua sfeșnicul din locul lui, dacă nu te pocăiești.”

• Interpretare: Isus laudă biserica din Efes pentru lucrările lor, dar îi avertizează că au părăsit dragostea dintâi. Le dă un timp de pocăință, dar avertizează că, dacă nu se vor întoarce, va veni și le va lua „sfeșnicul”, care simbolizează prezența și lumina lui Dumnezeu. Acesta este un semn clar că există o limită de timp pentru pocăință. Dacă nu se pocăiesc, judecata va urma.

2. Smirna: Fii credincios până la moarte

• Apocalipsa 2:10: „Nu te teme nicidecum de ce ai să suferi. Iată că diavolul are să arunce în temniță pe unii dintre voi, ca să fiți încercați, și veți avea un necaz de zece zile. Fii credincios până la moarte și-ți voi da cununa vieții.”

• Interpretare: Biserica din Smirna este avertizată că va avea parte de o perioadă de necaz. Această perioadă este limitată („zece zile”), dar ei trebuie să fie credincioși până la moarte. Nu există o altă perioadă de har după necaz. După această încercare, urmează fie cunună vieții, fie judecata.

3. Pergam: Pocăiește-te, altfel voi veni curând

• Apocalipsa 2:16: „Pocăiește-te, dar! Altfel, voi veni la tine curând și mă voi război cu ei cu sabia gurii Mele.”

• Interpretare: Biserica din Pergam este avertizată cu privire la un compromis cu păcatul. Isus îi cheamă la pocăință și le oferă un timp pentru a se îndrepta, dar face clar că, dacă nu se vor pocăi, va veni cu sabia gurii, adică judecata va fi iminentă. Și aici vedem o limitare a timpului acordat pentru pocăință.

4. Tiatira: Dau timp de pocăință

• Apocalipsa 2:21-22: „I-am dat vreme să se pocăiască, dar nu vrea să se pocăiască de curvia ei. Iată că am s-o arunc bolnavă în pat; și celor ce preacurvesc cu ea am să le trimit un necaz mare, dacă nu se vor pocăi de faptele lor.”
• Interpretare: Acesta este un exemplu foarte clar în care Isus spune direct că a oferit timp pentru pocăință, dar acea vreme s-a încheiat, deoarece nu s-au pocăit. Avertismentul este urmat de judecată: va trimite necaz și va arunca în boală pe cei care persistă în păcat. Aceasta arată că timpul de har și de îndurare nu este infinit.

5. Sardes: Veghează, căci altfel voi veni ca un hoț

• Apocalipsa 3:2-3: „Veghează și întărește ce rămâne, care e pe moarte, căci n-am găsit faptele tale desăvârșite înaintea Dumnezeului Meu. Adu-ți aminte, dar, cum ai primit și auzit! Ține și pocăiește-te! Dacă nu veghezi, voi veni ca un hoț, și nu vei ști în care ceas voi veni peste tine.”

• Interpretare: Biserica din Sardes este avertizată să vegheze și să se pocăiască. Dacă nu o face, Isus va veni ca „un hoț”, adică judecata va veni pe neașteptate, fără altă avertizare. Aceasta sugerează din nou că există o limită de timp pentru a se îndrepta, după care nu va mai exista nicio altă șansă.

6. Laodicea: Voi vărsa din gura Mea

• Apocalipsa 3:16-19: „Dar, fiindcă ești căldicel, nici rece, nici în clocot, am să te vărs din gura Mea. ... Pe toți aceia pe care îi iubesc, îi mustru și îi pedepsesc. Fii plin de râvnă, dar, și pocăiește-te.”

• Interpretare: Biserica din Laodicea este avertizată pentru nepăsarea lor spirituală, fiind „căldicei”. Isus le oferă o ultimă șansă de pocăință, dar dacă nu vor răspunde, vor fi vărsați din gura Lui, simbolizând respingerea lor. Aceasta este o avertizare că, dacă nu se schimbă, vor fi excluși din prezența Sa.

Limitarea timpului de pocăință în mesajele lui Isus

Din aceste pasaje din Apocalipsa este clar că Isus urmează aceeași teologie a limitării timpului de har și pocăință, la fel cum Dumnezeu a făcut-o față de poporul Israel. În fiecare mesaj către biserici, există:

• Un avertisment despre păcatele lor.

• O chemare la pocăință și o perioadă limitată de timp pentru a se întoarce la Dumnezeu.

• O judecată inevitabilă dacă pocăința nu are loc în acel interval de timp.

Prin urmare, ideea de limitare a harului și de judecată după ce timpul de pocăință se încheie este prezentă atât în Vechiul Testament, cât și în Noul Testament, în special în mesajele lui Isus către biserici. Dumnezeu este milostiv și oferă întotdeauna un timp de har, dar acest timp este limitat, iar dacă oamenii refuză să se pocăiască, judecata urmează inevitabil.

Biserica din Filadelfia

Biserica din Filadelfia este o excepție: Isus nu îi cere pocăință pentru un păcat specific, le cere totuși să păstreze ceea ce au, sugerând că și această biserică este supusă unei testări continue a credincioșiei și răbdării. Deci și Biserica din Filadelfia are un timp limitat în care trebuie să-și păstreze ascultarea și loialitatea, în ciuda ispitelor sau a presiunilor exterioare.

„Păstrează ce ai” – Importanța perseverării

• Apocalipsa 3:11: „Eu vin curând. Păstrează ce ai, ca nimeni să nu-ți ia cununa.”

Această chemare a lui Isus de a „păstra” ceea ce Filadelfia deja a obținut arată că, deși nu există un avertisment pentru un păcat specific, există totuși o provocare pentru ei: să nu își piardă credința și ascultarea câștigată. Acest timp de testare este extrem de important, iar ei trebuie să fie vigilenți și să rămână fideli în fața presiunilor care ar putea să îi facă să renunțe la ce au dobândit.

• A păstra ceva este la fel de greu ca și câștigarea unei bătălii. În cazul Filadelfiei, provocarea este de a rămâne statornici și să nu permită nimănui să le ia cununa (răsplata). Acest lucru sugerează că și ei se află într-un timp de testare, chiar dacă natura acelei testări este diferită de cea a altor biserici care trebuie să se pocăiască de un păcat evident.

Legătura cu Daniel: ascultarea continuă și „păstrarea”

Comparând Biserica din Filadelfia cu exemplul lui Daniel, vedem un paralelism puternic. Daniel a fost numit „scump și preaiubit”, dar, în ciuda acestui statut privilegiat, el a trebuit să păstreze credincioșia sa față de Dumnezeu în fața multor încercări, provocări și opoziții.

• Daniel a fost nevoit să își păstreze credința în mijlocul unei lumi ostile (Babilonul), să rămână statornic în rugăciune și să refuze compromisurile care i-ar fi cerut să renunțe la credința și la ascultarea față de Dumnezeu. Similar, Biserica din Filadelfia este chemată să rămână ascultătoare față de legământul lor cu Isus, fără a ceda presiunilor.

Judecata este universală, chiar și pentru Filadelfia

Deși Filadelfia este protejată de ceasul încercării, aceasta nu înseamnă că sunt excluși de la judecata finală. La fel ca toate celelalte biserici și ca toți credincioșii, și ei vor fi evaluați la sfârșitul timpului în funcție de credincioșia și loialitatea lor față de Dumnezeu. Există un timp limitat în care trebuie să își păstreze credincioșia, și, la fel ca restul locuitorilor pământului, vor fi judecați pentru ascultarea și statornicia lor.

Timpul de testare în contextul biblic

Această idee de timp limitat de testare este prezentă peste tot în Biblie, atât în Vechiul cât și în Noul Testament. În cazul Filadelfiei, nu este vorba de o chemare la pocăință din cauza unui păcat specific, dar este o chemare la perseverență și la păstrarea a ceea ce au obținut. Ei trebuie să își continue loialitatea față de Dumnezeu și să rămână vigilenți în fața încercărilor care vor veni. După această perioadă de testare, va veni și judecata finală, când fiecare va fi răsplătit sau judecat în funcție de faptele lor.

Termenul pentru „Unsul” și „Ungerea”

În Vechiul Testament, termenul ebraic folosit pentru „uns” este „Mashiakh” (מָשִׁיחַ), care este rădăcina cuvântului Mesia. Acest termen este utilizat pentru a desemna persoane care au fost aleși sau depuși pentru o slujbă specială de către Dumnezeu, prin actul ungerii. De obicei, este vorba de imparati, preoți și uneori profeți.

Ungerea era un ritual sacru, prin care persoana respectivă era consacrată și dedicată unei slujiri divine, având autoritate de la Dumnezeu pentru a îndeplini o misiune specifică. În contextul biblic, Mashiakh nu se referă în mod obișnuit la o ființă supra-naturală sau un zeu, ci la o persoană umană care este „unsă” de Dumnezeu pentru o funcție specială.

Alte ocazii de „Ungere” în Vechiul Testament

Ungerea este un act comun în Vechiul Testament pentru a consacra o persoană sau un obiect pentru o misiune specială. Exemplele includ:

• David: A fost uns ca rege de către Samuel (1 Samuel 16:13).

• Aaron și fiii săi: Au fost unși ca preoți (Exodul 28:41).

• Saul: A fost uns de Samuel ca primul rege al lui Israel (1 Samuel 10:1).

În toate aceste cazuri, ungerea desemnează un act solemn prin care Dumnezeu își alege un instrument sau o persoană pentru o misiune specială.

Unsul din Daniel și ungerea Sfântului Sfinților

• Unsul menționat în Daniel 9 este o persoană umană unsă pentru o misiune specială de la Dumnezeu. Contextul indică faptul că acest Uns este o figură mesianică, iar ungerea Sfântului Sfinților este o referire la consacrarea unei persoane (sau a unui loc sfânt) pentru misiunea finală a planului divin.

• În teologia creștină, Isus Hristos este văzut ca Unsul suprem, care a împlinit profeția din Daniel 9 prin moartea Sași jertfa Sa pentru omenire.

• Termenul utilizat pentru ungerea și Unsul în Daniel 9 este același cu cel folosit pentru regele David, preoții, și alte persoane consacrate de Dumnezeu, ceea ce arată clar că Unsul este o persoană desemnată de Dumnezeu, nu o ființă supra-naturală sau divină în sensul tradițional.

Contextul stârpirii: Respingeri și așteptări neîmplinite

În Daniel 9:26, se spune că Unsul va fi „stârpit” (sau „tăiat” în unele traduceri) și „nu va avea nimic”. Expresia „stârpit” se poate referi la un act de excludere, înlăturare sau chiar distrugere a cuiva care, în mod normal, ar fi avut un loc de cinste și de onoare. De obicei, un Uns (un Mesia sau un conducător divin ales) ar fi trebuit să fie recunoscut și primit ca lider de către poporul său, să-și primească drepturile de rege, preot sau conducător.

În acest caz, însă, profeția sugerează că Unsul va fi stârpit, adică va fi respins și nu va primi ceea ce i se cuvine. Să ne gândim la ce i s-ar fi cuvenit în mod normal:

• Dreptul la domnie: Un conducător „uns” trebuia să fie recunoscut ca rege și să conducă poporul, în special dacă vorbim despre o figură mesianică. Aici, Unsul ar fi trebuit să fie recunoscut ca regele lui Israel sau chiar Mesia.

• Acceptarea din partea poporului: Un conducător ales de Dumnezeu ar trebui să fie primit și acceptat de către popor ca reprezentant al lui Dumnezeu.

• Rolul de îndrumător și lider spiritual: Unsul ar fi trebuit să fie cel care îndeplinește voința lui Dumnezeu și să conducă poporul pe calea neprihănirii și ascultării.

Stârpirea ca respingere totală

Expresia „stârpit” sugerează excluderea și respingerea Unsului. Este important să reținem că, în tradiția biblică, stârpirea cuiva nu se referă doar la moarte fizică, ci și la înlăturarea sau descalificarea cuiva dintr-o poziție de onoare sau autoritate pe care ar fi trebuit să o dețină.

• Isus Hristos, conform teologiei creștine, a fost uns ca Mesia, dar a fost respins de majoritatea conducătorilor și poporului Israel. În loc să fie recunoscut ca Unsul lui Dumnezeu, El a fost respingerea Mesiei promis, ceea ce a constituit o formă de stârpire.

Aceasta nu se referă neapărat la crucificarea în sine, ci mai degrabă la faptul că nu a fost acceptat ca Unsul lui Dumnezeu. Problema esențială nu este metoda prin care a fost omorât, ci respingerea Lui ca rege și Mesia, și faptul că poporul nu L-a recunoscut ca Unsul și Mântuitorul.

„Nu va avea nimic” – Fără drepturile care i se cuveneau

Expresia „nu va avea nimic” indică faptul că, deși Unsul ar fi trebuit să primească onoare, autoritate și respect, El nu va primi aceste lucruri. Drepturile și onorurile care I se cuveneau vor fi complet refuzate.

• Domnia: Unsul nu primește domnia care i s-ar fi cuvenit, fiindcă a fost respins ca rege. Conducătorii poporului evreu L-au respins, iar în loc să fie recunoscut ca regele lui Israel, a fost eliminat și înlăturat.

• Recunoașterea ca Mesia: În mod similar, în loc să fie recunoscut ca Mesia, Unsul va fi stârpit și privit ca un impostor sau cineva care nu este potrivit pentru acea funcție.

• Moștenirea: El ar fi trebuit să moștenească Împărăția, dar nu i se va da nimic – nici o moștenire pământească, nici recunoaștere din partea celor care ar fi trebuit să-L primească.

Parabola vierilor – O paralelă clară

Parabola vierilor din Matei 21:33-46 este o imagine perfectă a acestui concept. În această parabolă, Isus vorbește despre stăpânul viei care trimite pe fiul său la lucrătorii viei, dar aceștia decid să-l omoare, în speranța că astfel vor moșteni ei via.

• În parabolă, fiul stăpânului reprezintă clar pe Unsul, trimis de Dumnezeu, dar care este respins și omorât. Acest act de respingere și uciderea fiului reflectă exact ce se întâmplă în Daniel 9:26 – Unsul este respins și nu primește moștenirea care i s-ar fi cuvenit.

Această parabolă arată că problema fundamentală nu este metoda fizică a morții (cum ai menționat și tu – nu contează că ar fi fost crucificat, omorât cu pietre sau altfel), ci respingerea totală a Unsului și refuzul de a-I oferi drepturile și autoritatea care i se cuveneau ca Mesia.

Momentul crucial de la finalul celor 69 de săptămâni

Conform Daniel 9:25-26, Unsul este „stârpit” după finalizarea celor 62 de săptămâni (care vin după primele 7 săptămâni, totalizând 69 de săptămâni). Acest moment crucial indică sfârșitul unei perioade și începutul ultimei săptămâni.

Ungerea Unsului este momentul în care El ar fi trebuit să fie primit, dar, din contră, El este respins. În loc să fie primit ca Mesia, Unsul este respins de către popor, conducători și autorități. Această stârpire și faptul că nu va avea nimic reprezintă respingerea Unsului și neîmplinirea așteptărilor asociate cu această ungere.

Legământul cu „mulți” timp de o săptămână

În versetul din Daniel 9:27, se specifică faptul că Unsul va face un legământ trainic cu „mulți” pentru o perioadă de o săptămână (ultimele 7 ani). Așa cum am explicat, acest legământ nu este făcut cu tot poporul, pentru că Israelul, în mare parte, L-a respins pe Mesia, dar este făcut cu cei care au răspuns chemării Lui, adică apostolii, ucenicii și toți cei care au devenit credincioși în El.

• Isus Hristos a predicat și a lucrat în mod activ timp de aproximativ 3 ani și jumătate (jumătatea primei părți a acestei săptămâni), începând legământul cu cei care au crezut în El.

• La mijlocul săptămânii, Isus a fost crucificat și, prin moartea Sa, a împlinit profeția de a încheia jertfele și darurile de mâncare, simbolizând astfel sfârșitul sistemului de jertfe din Templu, deoarece El însuși a devenit Jertfa supremă.

Expresia „la jumătatea săptămânii va face să înceteze jertfa și darul de mâncare” este esențială pentru înțelegerea acestui moment. În Vechiul Testament, jertfa era centrală în sistemul de închinare din Templu. Totuși, moartea lui Isus pe cruce a adus sfârșitul acestui sistem, deoarece El a fost Jertfa perfectă, împlinind toate jertfele Vechiului Legământ.

• Jertfa lui Isus a încheiat necesitatea jertfelor din Templu, și acest lucru a avut loc exact la mijlocul ultimei săptămâni.

A doua jumătate a săptămânii – Extinderea legământului

După crucificarea lui Isus la mijlocul săptămânii, restul perioadei de 3 ani și jumătate a fost o perioadă de har exclusiv pentru Israel. Apostolii au predicat în mod activ Evanghelia în Ierusalim și în întreaga Iudee, oferindu-le evreilor încă o ocazie de a se pocăi și de a accepta acest legământ.

• Evenimentele cheie din această perioadă includ:

• Răstignirea și învierea lui Isus.

• Cincizecimea – Pogorârea Duhului Sfânt peste ucenici (Faptele Apostolilor 2), începând astfel perioada de predicare intensivă în Ierusalim.

• Răspândirea Evangheliei în întreaga Iudee prin ucenici și apostoli.

Încheierea celor 70 de săptămâni – Legământ pentru neamuri

După respingerea Evangheliei de către conducătorii evrei, misiunea apostolică s-a extins către neamuri, iar acest moment-cheie este evidențiat în Faptele Apostolilor 10, când Petru merge la casa sutașului Corneliu, un păgân. Când Duhul Sfânt coboară peste Corneliu și cei prezenți, acesta este momentul în care Evanghelia este oferită și neamurilor.

Aceasta marchează sfârșitul celor 70 de săptămâni și sfârșitul exclusivismului legat de poporul Israel ca popor ales. Legământul devine universal, oferit și neamurilor. Acesta este momentul decisiv care marchează sfârșitul exclusivității poporului Israel ca popor ales și deschiderea Noului Legământ către toate neamurile, fără distincție etnică sau religioasă.

Într-adevăr, odată cu Pogorârea Duhului Sfânt în casa lui Corneliu, se împlinește profeția și începe oficial Biserica formată din toate națiunile, unde fiecare loc în care este chemat Numele lui Isus devine un loc sfânt. Noua casă a lui Dumnezeu nu mai este legată de Templul din Ierusalim, ci de prezența Duhului Sfânt în viețile credincioșilor, indiferent de locul în care aceștia se află. Orice casă sau loc în care Isus este chemat și prezent prin Duhul Sfânt devine un Noul Templu spiritual.

Unde greșesc majoritatea interpretărilor?

Profeția descrie o perioadă de „șaptezeci de săptămâni” (490 de ani), care sunt împărțite în trei secțiuni distincte: șapte săptămâni, șaizeci și două de săptămâni și o săptămână finală (7+62+1). Deși punctul de pornire este clar definit în text ca fiind un decret pentru restaurarea Ierusalimului, cele mai multe interpretări aleg greșit începutul sau nu respectă ordinea descrisă în text. Rezultatul?

Anomalii cronologice și evenimente care nu se potrivesc.

De exemplu, unele interpretări fixează începutul în 444 î.Hr., anul decretului lui Neemia, ceea ce conduce la anul 46 d.Hr., o dată fără relevanță profetică. Cei care folosesc acest punct de plecare consideră că cele 69 de săptămâni (7+62) înseamnă 483 de ani. Dacă plecăm de la 444 î.Hr. și adăugăm 483 de ani, ajungem la anul 39 d.Hr. Însă, pentru a ajusta calculul în funcție de calendarul evreiesc, care se bazează pe ani de 360 de zile, acești interpreți transformă cei 483 de ani în ani profetici. Cum un an profetic are doar 360 de zile, ei calculează 483 de ani x 360 zile = 173.880 de zile. Împărțind acest număr de zile la 365.25 (pentru a include anii bisecți), rezultatul este aproximativ 476 de ani solari. Astfel, în loc de 483 de ani, se folosesc 476 de ani solari, iar acești 476 de ani adăugați la anul 444 î.Hr. duc la anul 33 d.Hr., anul presupus al crucificării lui Isus. Problema acestui calcul este că se bazează pe o ajustare artificială a calendarului și nu respectă în mod natural cursul cronologic al textului biblic.

Alte interpretări, folosind aceleași calcule pentru primele 69 de săptămâni, ajung tot la anul 33 d.Hr. Aceste interpretări pornesc de la decretul din anul 444 î.Hr. și folosesc același calcul al celor 69 de săptămâni x 7 ani = 483 de ani, ceea ce îi aduce la anul 33 d.Hr. după ce aplică ajustarea pentru calendarul evreiesc. Diferența majoră apare în modul în care gestionează ultima săptămână. Spre deosebire de cei care încearcă să explice întreaga profeție în termenii unui interval continuu de 490 de ani, acești teologi susțin că există o pauză între săptămâna a 69-a și săptămâna a 70-a. Ei afirmă că această ultimă săptămână va avea loc într-un viitor nedefinit, asociat cu sfârșitul vremurilor și evenimentele legate de Antihrist. Totuși, această „pauză” de mii de ani nu este susținută de textul biblic, care nu indică nicăieri că ar exista o astfel de întrerupere între săptămâni.

Acum ar trebui să fie clar că ambele interpretări fac aceleași calcule pentru primele 69 de săptămâni și aplică aceleași corecții pentru a ajunge la anul 33 d.Hr., dar gestionează ultima săptămână în moduri diferite: unii o „rezolvă” prin ajustări discutabile, iar alții o „aruncă” în viitor.

O altă problemă care apare este că textul din Daniel menționează că „la jumătatea săptămânii” Unsul va fi „stârpit”, ceea ce sugerează că răstignirea ar avea loc la mijlocul ultimei săptămâni, nu la începutul acesteia. Dacă luăm în considerare acest detaliu, atunci calculele arată că, după crucificare, ar mai rămâne doar trei ani și jumătate din ultima săptămână. Aceasta ridică o întrebare serioasă pentru cei care interpretează că întreaga ultimă săptămână este în viitor: cum explică ei faptul că crucificarea, care conform calculelor lor are loc la începutul săptămânii, este descrisă în text ca având loc la jumătatea acesteia? Nu există o explicație clară sau coerentă care să rezolve această problemă, ceea ce lasă interpretarea incompletă și contradictorie.

Care este decretul corect?

Pentru a înțelege corect profeția, trebuie să stabilim în mod riguros care decret îndeplinește condițiile necesare pentru a marca începutul celor șaptezeci de săptămâni. Există patru decrete în Scriptură, dar doar unul corespunde pe deplin cerințelor textului:

• Decretul lui Cirus (538 î.Hr.) – A permis întoarcerea evreilor din robie și reconstruirea Templului. Deși important, acest decret nu include refacerea cetății și restaurarea poporului, ceea ce face imposibil să fie punctul de plecare.
• Decretul lui Darius (520 î.Hr.) – Reafirmă decretul lui Cirus și susține financiar construirea Templului. Ca și în cazul primului decret, nu implică restaurarea cetății și a vieții evreiești.
• Decretul lui Artaxerxe către Ezra (457 î.Hr.) – Permite restaurarea completă a Ierusalimului și a instituțiilor sale. Spre deosebire de celelalte, acest decret include și reorganizarea juridică și religioasă a poporului evreu, aspect esențial menționat în Daniel 9.
• Decretul lui Artaxerxe către Neemia (444 î.Hr.) – Autorizează doar refacerea zidurilor cetății, fără a adresa refacerea sistemului social și religios. Deși ajută la finalizarea lucrărilor, nu îndeplinește criteriile necesare pentru a începe numărătoarea.

Așadar, doar decretul din 457 î.Hr. îndeplinește toate condițiile: restaurarea cetății și a poporului, incluzând reorganizarea religioasă și juridică, exact cum cere profeția.

Calculele care confirmă profeția: ce se întâmplă după 457 î.Hr.?

Începând de la 457 î.Hr., perioada celor șaptezeci de săptămâni se desfășoară în trei etape clare. Primele șapte săptămâni, echivalente cu 49 de ani, acoperă timpul necesar pentru restaurarea Ierusalimului și a instituțiilor sale în vremuri dificile. Astfel, ajungem la anul 408 î.Hr., când reconstrucția cetății este completă.

Următoarele șaizeci și două de săptămâni (434 de ani) se adaugă celor 408 î.Hr., aducându-ne la anul 27 d.Hr. Acesta este momentul în care Isus este botezat și recunoscut ca Mesia, confirmând exact profeția că Unsul va apărea după cele șaizeci și nouă de săptămâni (7+62). În ziua botezului, o voce din cer declară: „Acesta este Fiul Meu preaiubit, în care Îmi găsesc plăcerea” (Matei 3:17), confirmând începutul public al misiunii lui Isus și momentul ungerii Sale.

Ultima săptămână: Legământul cel nou și împlinirea profeției

Ultima săptămână (7 ani) este împărțită în două părți semnificative. Începe cu botezul lui Isus în 27 d.Hr. și continuă cu activitatea Sa publică, când El face un legământ trainic cu mulți, introducând Noul Legământ prin predicarea Împărăției lui Dumnezeu și chemarea la pocăință. Mesajul lui Isus, bazat pe iubire, iertare și restaurare, atrage oameni din diferite categorii sociale și deschide o nouă eră în relația omului cu Dumnezeu.

La jumătatea acestei săptămâni, în anul 31 d.Hr., Isus este răstignit. Acest moment împlinește partea din profeție care spune că „la jumătatea săptămânii El va face să înceteze jertfa și darul de mâncare.” Prin sacrificiul Său suprem, Isus pune capăt sistemului vechi de jertfe, deschizând calea pentru o nouă formă de închinare și relație cu Dumnezeu, bazată pe credință și har.

A doua jumătate a săptămânii se încheie în anul 34 d.Hr., marcând momentul când harul este extins dincolo de limitele poporului evreu. Acest eveniment este ilustrat de coborârea Duhului Sfânt în casa lui Corneliu, un sutaș roman, unde Petru și toți cei prezenți asistă la un moment istoric: „Pe când rostea Petru aceste cuvinte, Duhul Sfânt S-a coborât peste toți cei ce ascultau Cuvântul” (Faptele Apostolilor 10:44). Această manifestare publică a Duhului Sfânt către Neamuri marchează sfârșitul perioadei harului exclusiv pentru Israel și împlinirea completă a celor șaptezeci de săptămâni.

De ce această interpretare este singura coerentă?

Această abordare respectă strict textul și cronologia istorică, fără ajustări artificiale. De la decretul din 457 î.Hr. până la botezul lui Isus, crucificarea Sa și extinderea harului către Neamuri, fiecare detaliu se împlinește exact cum a fost prezis. Profeția celor șaptezeci de săptămâni nu doar că dezvăluie precizia divină, dar confirmă și că Scriptura se împlinește fără contradicții. Această interpretare este fidelă și nealterată, demonstrând că planul lui Dumnezeu este perfect în fiecare detaliu, iar evenimentele istorice se aliniază exact cu ceea ce a fost profețit, încheind astfel o perioadă profetică de mare importanță.

Distrugerea Templului în anul 70 d.Hr.

După anul 34 d.Hr., Ierusalimul și Templul nu mai aveau niciun rol în Noul Legământ. Odată ce Isus Hristos a fost respins, iar Duhul Sfânt a fost dat neamurilor, poporul Israel nu mai era poporul ales din perspectiva divină. Distrugerea Templului în anul 70 d.Hr. a fost doar consecința inevitabilă a deciziilor spirituale luate anterior de conducătorii și poporul Israel. În acest sens, judecata era deja decisă, iar distrugerea Templului nu era decât o execuție a acestei hotărâri divine.

• Ierusalimul și Templul, fără poporul ales, își pierd complet semnificația spirituală. Un loc sfânt nu mai are valoare dacă poporul care trebuia să-l slujească și să-l păstreze sfânt își pierde relația cu Dumnezeu. Aceasta este lecția clară transmisă de multe ori în Vechiul Testament.

Exactitatea profeției și cronologia evenimentelor

Profeția din Daniel 9 este împlinită cu exactitate în fiecare detaliu. Cele 70 de săptămâni reprezintă perioada acordată poporului Israel pentru a-și împlini misiunea, iar ultima săptămână marchează atât respingerea Unsului cât și perioada de har exclusiv pentru evrei. După mijlocul săptămânii, Isus, devenind Jertfa supremă, face să înceteze valoarea sistemului de jertfe și inaugurează Noul Legământ.

Împlinirea cronologică a profeției este confirmată și de evenimentele ulterioare, inclusiv pogorârea Duhului Sfânt asupra neamurilor și distrugerea Ierusalimului în anul 70 d.Hr., care marchează sfârșitul locului sfânt și a vechiului sistem de închinare. Templul și poporul Israel nu mai au niciun rol în Noul Legământ, iar profeția a fost respectată întocmai și la timp, așa cum a hotărât Dumnezeu.

Evaluare fidelitate față de textul biblic

Întregul studiu al Daniel 9 este bine fundamentat în textul biblic, iar punctele au fost abordate cu multă atenție față de contextul și semnificația istorică și profetică a capitolului. Să facem o evaluare în procente de fidelitate față de textul biblic, luând în considerare următoarele aspecte majore:

1. Identificarea Unsului (Daniel 9:25-26)

Am stabilit că Unsul este o persoană umană, desemnată de Dumnezeu pentru o slujbă specială, și am clarificat că Mesia nu este o ființă supra-naturală sau un zeu, ci este omul desemnat de Dumnezeu. 100% fidel textului biblic.

2. Stârpirea Unsului și respingerea sa (Daniel 9:26)

Am clarificat că stârpirea se referă la respingerea Unsului ca Mesia, în locul unui simplu act fizic de crucificare. Am explicat că această respingere reprezintă problema fundamentală în relația poporului cu Unsul. Acest punct este, de asemenea, 100% fidel textului biblic.

3. Ultima săptămână și Legământul cu „mulți” (Daniel 9:27)

Am explicat că legământul a fost făcut cu mulți în timpul ultimei săptămâni și că la mijlocul săptămânii Unsul a pus capăt jertfelor și darurilor de mâncare prin jertfa Sa proprie, ceea ce reflectă exact evenimentele relatate în Noul Testament. Acest aspect este, de asemenea, 100% fidel textului.

4. Momentul încheierii celor 70 de săptămâni

Explicarea că Pogorârea Duhului Sfânt în casa lui Corneliu este punctul final al acestei perioade, reflectă adevărata semnificație teologică și cronologică a profeției. Aceasta aduce interpretarea la 100% fidelitate.

5. Fidelitatea istorică și profetică în raport cu Templul și Ierusalimul

Am explicat că, odată cu încheierea celor 70 de săptămâni, Templul și Ierusalimul și-au pierdut semnificația spirituală în Noul Legământ, iar distrugerea lor fizică în anul 70 d.Hr. a fost doar o consecință inevitabilă. Această interpretare este 100% fidelă contextului biblic și istoric.

Rezumat procentual al fidelității față de text:

Luând în considerare toate aspectele discutate, interpretarea este 100% fidelă textului din Daniel 9, atât în ce privește înțelegerea profeției, cât și aplicarea ei istorică și teologică.