Capitolul 11

• În anul dintâi al lui Darius, medul, eram și eu la el, ca să-l ajut și să-l sprijin.
• Acum, îți voi face cunoscut adevărul: Iată că vor mai fi încă trei împărați în Persia. Cel de al patrulea va strânge mai multă bogăție decât toți ceilalți; și când se va simți puternic prin bogățiile lui, va răscula totul împotriva împărăției Greciei.

În Daniel 11:2, îngerul profetizează despre viitorul imperiului persan, menționând că vor urma „încă trei împărați în Persia”, iar al patrulea va fi deosebit de bogat și va provoca un conflict major cu Grecia. Această profeție corespunde unor evenimente istorice bine documentate din perioada de după domnia lui Cirus cel Mare și în timpul dominației imperiului persan.

Deși nu este menționat direct în acest verset, profeția pornește după domnia lui Cirus cel Mare, care a fost fondatorul imperiului persan. El a domnit între 559 și 530 î.Hr. și a emis decretul care a permis evreilor să se întoarcă la Ierusalim pentru a reconstrui Templul (538 î.Hr.). După Cirus, profeția descrie trei împărați și un al patrulea care va aduce mari bogății și va înfrunta Grecia.

1. Cambyses II (530-522 î.Hr.):

• Cambyses II, fiul lui Cirus, a fost primul dintre acești trei împărați. El a domnit între 530 și 522 î.Hr. și este cunoscut pentru conquista Egiptului în 525 î.Hr., extinzând astfel imperiul persan.
• Deși a avut o domnie relativ scurtă, Cambyses a consolidat imperiul prin cuceriri, dar nu a fost cunoscut pentru bogății extraordinare sau confruntări cu Grecia.

2. Darius I (Darius cel Mare) (522-486 î.Hr.):

• Următorul împărat a fost Darius I, care a domnit între 522 și 486 î.Hr. și este unul dintre cei mai importanți conducători ai Persiei.
• Darius I a reorganizat imperiul, a promovat comerțul și a consolidat controlul asupra teritoriilor. El este cel care a reconstruit capitala Persepolis și a emis edicte care au sprijinit evreii să continue reconstrucția Templului.
• Darius este cunoscut și pentru primele conflicte cu Grecia, inclusiv pentru expediția sa împotriva grecilor care s-a soldat cu bătălia de la Maraton în 490 î.Hr., unde armata persană a fost învinsă de atenieni.

3. Xerxes I (486-465 î.Hr.):

• Xerxes I, cunoscut și ca Ahașveros în Biblie (în cartea Estera), este cel de-al treilea împărat din această profeție și a domnit între 486 și 465 î.Hr.
• Xerxes este celebru pentru expediția sa împotriva Greciei, care a culminat cu faimoasele bătălii de la Termopile și Salamina în 480 î.Hr. Aceste confruntări au fost parte din războaiele greco-persane. Deși Xerxes a reușit inițial să cucerească Atena, în final flota sa a fost distrusă la Salamina, forțându-l să se retragă.
  

Al patrulea împărat și conflictul cu Grecia:

Xerxes I (486-465 î.Hr.):

• Xerxes I este cel mai probabil al patrulea împărat menționat în profeție, descris ca cel care „va strânge mai multă bogăție decât toți ceilalți” și „va răscula totul împotriva împărăției Greciei”. Xerxes a strâns o armată masivă și a folosit bogățiile Persiei pentru a organiza o campanie majoră împotriva Greciei.

• El a moștenit de la Darius dorința de a cuceri Grecia și a încercat să ducă la îndeplinire acest obiectiv printr-o invazie de mare amploare. Cu toate acestea, campania sa s-a terminat cu un eșec, flota sa fiind distrusă la Salamina, iar armata terestră fiind înfrântă la Plataea în 479 î.Hr.

Urmările conflictului cu Grecia:

Xerxes I a provocat un conflict major cu Grecia, care a declanșat o serie de evenimente ce au culminat cu declinul treptat al puterii persane. În deceniile următoare, grecii au început să câștige teren, iar acest conflict persano-grec a pregătit terenul pentru ascensiunea lui Alexandru cel Mare, care va cuceri în cele din urmă imperiul persan în secolul al IV-lea î.Hr.

• Dar se va ridica un împărat viteaz, care va stăpâni cu o mare putere și va face ce va voi.
• Și cum se va întări, așa se va și sfărâma împărăția lui și va fi împărțită în cele patru vânturi ale cerurilor, dar nu între urmașii lui, și nici nu va fi tot atât de puternică pe cât era sub el, căci va fi făcută bucăți și va trece la alții, afară de aceștia.

Acest verset din Daniel 11:3-4 face referire la un împărat care se va ridica după conflictul dintre Persia și Grecia și care va avea o mare putere și va face „ce va voi”. Acest împărat viteaz este, fără îndoială, Alexandru cel Mare, iar versetul descrie atât ascensiunea sa, cât și destrămarea imperiului său după moartea sa.

Alexandru cel Mare (356-323 î.Hr.):

• Alexandru cel Mare, regele Macedoniei, este împăratul care a cucerit vastul imperiu persan și a extins puterea Greciei la o scară fără precedent. El este considerat unul dintre cei mai mari cuceritori din istorie, având o mare putere militară și o ambiție de a crea un imperiu universal.

• Alexandru a cucerit Persia sub Darius III în câteva bătălii decisive (celebre fiind bătăliile de la Issus și Gaugamela), iar imperiul persan s-a prăbușit în fața forței armatei sale.

Sfarâmarea imperiului lui Alexandru:

• Versetul profețește că, după ce Alexandru se va întări și va face „ce va voi”, imperiul său se va sfarâma și va fi împărțit în cele „patru vânturi ale cerurilor”. Aceasta se referă la împărțirea imperiului lui Alexandru între generalii săi, cunoscuți sub numele de diadohi, după moartea sa subită în 323 î.Hr. la vârsta de 32 de ani.

• Conform profeției, imperiul său nu a fost lăsat „între urmasii lui”, ceea ce este exact ceea ce s-a întâmplat în realitate. Deși Alexandru avea un fiu (născut postum, Alexandru al IV-lea) și un frate (Filip al III-lea Arrhidaeus), niciunul dintre ei nu a preluat controlul asupra imperiului. Fiul său a fost asasinat la o vârstă fragedă, iar Filip al III-lea a fost considerat slab și a fost înlăturat rapid.

Cele patru regate rezultate după moartea lui Alexandru cel Mare (Diadohii):

După moartea lui Alexandru în 323 î.Hr., imperiul său a fost împărțit în patru părți între generalii săi, cunoscuți sub numele de diadohi:

1. Cassandru:
• Regatul: Macedonia și Grecia.
• Capitala: Pella (Macedonia).
• Cassandru a preluat controlul asupra Macedoniei și Greciei după luptele de succesiune dintre generalii lui Alexandru. El a condus Macedonia până la moartea sa în 297 î.Hr.

1. Lisimah:

• Regatul: Tracia și părți din Asia Mică.
• Capitala: Lysimacheia (Tracia).
• Lisimah a controlat Tracia și părți din Asia Mică. A murit în 281 î.Hr. în bătălia de la Corupedion, înfrânt de Seleucus, ceea ce a dus la dispariția regatului său.

1. Ptolemeu I Soter:

• Regatul: Egipt.
• Capitala: Alexandria.
• Ptolemeu a fondat dinastia ptolemeică, care a condus Egiptul timp de aproximativ 300 de ani, până la cucerirea de către romani.

1. Seleucus I Nicator:

• Regatul: Siria, Mesopotamia, Persia și părți din Asia Mică.
• Capitala: Antiohia (Siria).
• Seleucus a fondat dinastia Seleucidă, care a controlat un vast teritoriu ce includea Siria și Mesopotamia. Această dinastie s-a întins până în Asia Centrală.

Dispariția a două dintre cele patru regate:

Cassandru și regatul Macedoniei:

• După moartea lui Cassandru în 297 î.Hr., regatul Macedoniei a fost afectat de conflicte interne și lupte pentru succesiune.
• În 168 î.Hr., Macedonia a fost înfrântă de romani în bătălia de la Pydna, și a devenit în cele din urmă o provincie romană.
• Anul dispariției: 168 î.Hr.

Lisimah și regatul Traciei și al Asiei Mici:

• Lisimah a fost înfrânt și ucis în bătălia de la Corupedion în 281 î.Hr. de către Seleucus I, iar regatul său a fost absorbit în imperiul Seleucid.
• După această înfrângere, teritoriile lui Lisimah au fost împărțite între seleucizi și macedoneni.
• Anul dispariției: 281 î.Hr.

Ultimele două regate și dispariția lor:

Regatul Ptolemeilor (Egipt):

• Dinastia Ptolemeică a durat mai mult decât celelalte regate. Ptolemeii au domnit în Egipt până la 30 î.Hr., când ultima regină, Cleopatra VII, a fost învinsă de romani.
• Egiptul a devenit provincie romană după înfrângerea lui Antoniu și Cleopatra în bătălia de la Actium în 31 î.Hr. și după moartea Cleopatrei în 30 î.Hr..
• Anul dispariției: 30 î.Hr.

Regatul Seleucizilor (Siria și estul imperiului):

• Dinastia Seleucidă a fost slăbită treptat de luptele interne și de presiunile externe, inclusiv de Imperiul Partși Roma.
• În 64 î.Hr., regatul Seleucid a fost cucerit de Pompeius, generalul roman, și a devenit parte a Imperiului Roman.
• Anul dispariției: 64 î.Hr.

Pe scurt:

Regatul lui Lisimah (Tracia și Asia Mică) a dispărut în anul 281 î.Hr., când Lisimah a fost înfrânt de Seleucus.

Regatul Macedoniei (Cassandru) a dispărut în 168 î.Hr., după ce a fost înfrânt de romani.

Regatul Seleucid a dispărut în 64 î.Hr., fiind anexat de Imperiul Roman.

Regatul Ptolemeilor din Egipt a dispărut în 30 î.Hr., după înfrângerea Cleopatrei de către romani.

Împăratului de la miazăzi si împăratul de la miazănoapte

• Împăratul de la miazăzi va ajunge tare. Dar unul din mai marii lui va fi și mai tare decât el și va domni, întemeind o mare împărăție.
• După câțiva ani, se vor uni, și fata împăratului de la miazăzi va veni ca nevastă la împăratul de la miazănoapte, ca să facă o învoială. Dar aceste mijloace de ajutorare nu vor avea nicio putere și nici celelalte mijloace ale ei nu vor putea ține piept, ci ea va fi dată la moarte împreună cu alaiul ei, cu tatăl ei și cu cel ce s-a legat cu ea.

Aceste versete din Daniel 11:5-6 fac referire la istoria conflictelor dintre Regatul Ptolemeic (Egipt) din sud și Regatul Seleucid (Siria) din nord, după împărțirea imperiului lui Alexandru cel Mare. În acest pasaj, se descrie o încercare de alianță politică printr-o căsătorie între cele două regate, dar care va eșua și va duce la o serie de conflicte. Hai să analizăm în detaliu ce evenimente istorice sunt prefigurate de acest pasaj.

1. Împăratul de la miazăzi:

• „Împăratul de la miazăzi” se referă la conducătorul Regatului Ptolemeic din Egipt.
• În acest context, împăratul la miazăzi este Ptolemeu I Soter, fondatorul dinastiei ptolemeice și unul dintre generalii lui Alexandru cel Mare. Sub el, Egiptul a devenit unul dintre cele mai puternice regate din perioada diadohilor.

2. Împăratul de la miazănoapte:

• „Împăratul de la miazănoapte” se referă la conducătorul Regatului Seleucid, care domina Siria, Mesopotamia și părți din Asia Mică și Persia.
• În acest caz, împăratul de la miazănoapte este Seleucus I Nicator, fondatorul dinastiei seleucide. Regatul său s-a întins din Siria până în Asia Centrală, fiind unul dintre cele mai mari dintre cele patru regate ale diadohilor.

3. „Unul din mai marii lui” care devine mai puternic:

• Profeția spune că „unul din mai marii lui” va deveni și mai puternic decât împăratul de la miazăzi. Aici, textul face referire la Seleucus I Nicator, care, deși a început ca unul dintre generalii subordonați în lupta pentru putere, a reușit să întemeieze un imperiu mult mai mare și mai puternic decât cel al Ptolemeilor din Egipt.
• Seleucus I a întemeiat o mare împărăție, care s-a extins mult dincolo de teritoriul controlat de Ptolemei.

4. Căsătoria pentru alianță și tragedia ei:

• În Daniel 11:6, se vorbește despre o încercare de alianță între cei doi împărați prin căsătorie. Această alianță este reprezentată de căsătoria dintre Berenice, fiica lui Ptolemeu II Filadelful (Ptolemeul la miazăzi), și Antioh II Theos, regele seleucid (împăratul de la miazănoapte).

Detalii istorice despre alianță și eșecul ei:

Berenice și Antioh II:

• Berenice era fiica lui Ptolemeu II Filadelful (283-246 î.Hr.), rege al Egiptului, iar căsătoria ei cu Antioh II Theos, rege al regatului Seleucid (nordul), a avut loc în jurul anului 252 î.Hr.. Acest mariaj a fost aranjat pentru a stabili o alianță politică între cele două regate rivale, sperând să aducă pace între Egipt și Siria.

• Pentru a se căsători cu Berenice, Antioh II a fost nevoit să își divorțeze prima soție, Laodice. Însă acest aranjament politic nu a reușit să aducă stabilitate.

Tragedia și sfârșitul alianței:

• După moartea lui Ptolemeu II (tatăl Berenicei) în 246 î.Hr., Antioh II și-a recăsătorit cu fosta sa soție, Laodice. Într-un act de răzbunare, Laodice a orchestrat uciderea Berenicei, a fiului lor și a însoțitorilor ei.

• Așadar, alianța stabilită prin căsătoria Berenicei nu a avut succes, deoarece ea, alaiul ei și cei care au încercat să o sprijine au fost înlăturați și uciși. Acest eveniment tragic este descris în versetul 6: „Ea va fi dată la moarte împreună cu alaiul ei, cu tatăl ei și cu cel ce s-a legat cu ea.”

Aici trebuie lămurită o problemă datorită confuziei care poate apărea din expresia „unul din mai marii lui.” La prima vedere, ar părea ciudat ca Seleucus I Nicator să fie descris ca „unul din mai marii lui” Ptolemeu I Soter, având în vedere că amândoi erau generali de rang înalt ai lui Alexandru cel Mare și nu exista o relație de subordonare directă între ei. Ei erau, de fapt, „colegi,” și fiecare și-a luat o parte din imperiul lui Alexandru după moartea acestuia. Așadar, este necesar să clarificăm această frază și să ne uităm mai atent la contextul istoric.

1. Contextul frazei „unul din mai marii lui”:

• Versetul complet din Daniel 11:5 spune: „Împăratul de la miazăzi va ajunge tare. Dar unul din mai marii lui va fi și mai tare decât el și va domni, întemeind o mare împărăție.”

• Ceea ce se subînțelege din acest verset este că Ptolemeu I Soter, fondatorul dinastiei Ptolemeilor din Egipt, va deveni un rege puternic în sud („miazăzi”).

• „Unul din mai marii lui” se referă la o persoană care, la un moment dat, a fost asociată cu Ptolemeu I sau a avut legături cu el, dar va deveni mai puternic. În acest caz, acesta este Seleucus I Nicator, fondatorul regatului Seleucid.

2. Istoria relației dintre Ptolemeu I și Seleucus I:

Deși Seleucus I Nicator și Ptolemeu I Soter erau „colegi” generali în armata lui Alexandru cel Mare, în perioada de după moartea lui Alexandru, Seleucus a fost ajutat de Ptolemeu I pentru a-și restabili poziția de putere. Iată contextul:

• După moartea lui Alexandru, regatul său a fost împărțit între generalii săi (diadohi). Seleucus I a primit controlul asupra Babilonului, dar a fost forțat să fugă din Mesopotamia din cauza conflictelor cu Antigonus Monophthalmus (un alt general care a încercat să-i cucerească teritoriul).
• Seleucus I a fugit la Ptolemeu I în Egipt, unde a primit sprijin militar. Cu ajutorul lui Ptolemeu, Seleucus a putut să își recâștige teritoriile din Babilon și să întemeieze în cele din urmă regatul Seleucid.

3. Sensul frazei „unul din mai marii lui”:

Deși Seleucus I și Ptolemeu I erau „colegi” generali sub Alexandru, la un moment dat, Seleucus a fost sub protecția și sprijinul lui Ptolemeu. În acest sens, Seleucus a fost considerat „unul din mai marii lui,” adică cineva care a fost ajutats au a avut o legătură importantă cu Ptolemeu. Cu toate acestea, Seleucus I a devenit în cele din urmă „mai tare” decât Ptolemeu, întemeind un regat mult mai mare și mai vast.

• În vremea aceea însă se va ridica în locul ei un lăstar din aceeași rădăcină cu ea și va veni împotriva oștirii Siriei, da, va intra în cetățuia împăratului de la miazănoapte, va face ce va voi cu ea și va fi biruitor.
• Va ridica și va strămuta în Egipt, odată cu prinșii de război, chiar și pe dumnezeii și chipurile lor turnate, împreună cu vasele lor scumpe de argint și de aur. Apoi va lăsa câțiva ani în pace pe împăratul de la miazănoapte.

Profeția din Daniel 11:7-8 descrie o continuare a conflictelor dintre dinastia Ptolemeică din Egipt și dinastia Seleucidădin Siria, parte din războaiele siriene, care au avut loc în secolul al III-lea î.Hr. după împărțirea imperiului lui Alexandru cel Mare. Evenimentele din aceste versete implică o revenire a Egiptului împotriva Seleucizilor, iar descrierile sunt foarte precise din punct de vedere istoric.

Contextul general și confirmarea menționării Egiptului și Siriei:

• Egiptul și Siria sunt regatele dominante la miazăzi (Egipt) și miazănoapte (Siria), în contextul descris. Profeția reflectă evenimentele reale care au avut loc între dinastiile Ptolemeică și Seleucidă, așa că referințele la Egipt și Siria sunt corecte și se potrivesc cu descrierea din Daniel 11.
• În versiunile originale ebraice ale textului, nu sunt folosiți termeni expliciți pentru „Egipt” și „Siria,” dar locațiile descrise corespund clar acestor regate. Textul face referire la „împăratul de la miazăzi” și „împăratul de la miazănoapte,” care sunt interpretabili în acest context ca Egiptul (miazăzi) și Siria (miazănoapte).

Explicații istorice pentru Daniel 11:7-8:

1. „Se va ridica un lăstar din aceeași rădăcină cu ea”:

Acest „lăstar din aceeași rădăcină” face referire la un succesor din aceeași linie de familie ca Berenice, fiica lui Ptolemeu II Filadelful și soția lui Antioh II Theos (dinastia Seleucidă). După asasinarea Berenicei, fratele ei, Ptolemeu III Euergetes, a devenit faraonul Egiptului și a inițiat o campanie de răzbunare împotriva regatului Seleucid pentru moartea surorii sale.

• Ptolemeu III Euergetes (246-222 î.Hr.) este „lăstarul din aceeași rădăcină” cu Berenice. După moartea tatălui său, Ptolemeu II Filadelful, și asasinarea surorii sale Berenice, Ptolemeu III a venit la putere și a lansat o campanie militară împotriva regatului Seleucid, în special împotriva urmașului lui Antioh II, respectiv Seleucus II Callinicus.

2. Campania lui Ptolemeu III împotriva regatului Seleucid:

• Ptolemeu III a condus o expediție militară cu scopul de a răzbuna moartea surorii sale Berenice și a fiului ei. El a intrat în Siria și a avansat până în Mesopotamia (Siria și Babilon), învingând armata seleucidă și capturând multe cetăți ale Seleucizilor. Acesta este momentul descris în versetul: „va veni împotriva oștirii Siriei, va intra în cetatuia împăratului de la miazănoapte și va fi biruitor.”

• În această campanie, Ptolemeu III a reușit să captureze cetăți importante din Siria și să slăbească regatul Seleucid. Aceasta a fost o campanie de succes, și Ptolemeu III a luat multe prăzi de război.

3. Prăzile de război: dumnezeii, chipurile și vasele scumpe de argint și de aur:

• Versetul 8 menționează că Ptolemeu III „va ridica și va strămuta în Egipt... dumnezeii și chipurile lor turnate, împreună cu vasele scumpe de argint și de aur.”

• Acest detaliu face referire la prada de război pe care Ptolemeu III a luat-o din Siria. El a adus în Egipt nu doar bunuri de valoare, ci și statui religioase și alte obiecte de cult din regatul Seleucid, inclusiv dumnezeii și chipurile sacre capturate.

• Este cunoscut din sursele istorice că Ptolemeu III a transportat înapoi în Egipt o cantitate mare de prăzi de război, inclusiv obiecte religioase și statui sacre care fuseseră furate de persani din Egipt cu secole în urmă. Ptolemeu III a devenit foarte popular în Egipt datorită acestui succes, fiind cunoscut ca „Euergetes” (cel care face bine) datorită acțiunii sale de a aduce aceste comori religioase înapoi în țară.

„Va lăsa câțiva ani în pace pe împăratul de la miazănoapte”

După această campanie de succes împotriva regatului Seleucid, Ptolemeu III a încheiat campania și a stabilit o pace temporară cu Seleucus II Callinicus (împăratul de la miazănoapte). Campania nu a continuat cu distrugerea completă a regatului Seleucid, iar Ptolemeu III s-a întors în Egipt.

Această pace temporară a durat câțiva ani, timp în care ambele regate și-au refăcut forțele. Pacea nu a durat însă mult, și ulterior au avut loc alte conflicte între dinastiile Ptolemeilor și Seleucizilor.

• 9. Acesta va porni împotriva împărăției împăratului de la miazăzi, dar se va întoarce iarăși în țara sa.
• 10. Totuși fiii săi vor începe iarăși războiul și vor strânge o mare mulțime de oști, care va înainta, se va revărsa ca un râu care iese din matcă și-l vor împinge iarăși înapoi până la cetățuie.
• 11. Împăratul de la miazăzi, mâniat de aceasta, va ieși și se va lupta cu împăratul de la miazănoapte; va ridica o mare oștire, dar oștile împăratului de la miazănoapte vor fi date în mâinile lui și nimicite.
• 12. Atunci inima împăratului se va îngâmfa, va doborî zece mii, dar tot nu va birui.

Evenimentele majore în contextul Daniel 11

Versetul 10:

Istoricii identifică acest verset cu războaiele care au avut loc între fiii lui Seleucus II Callinicus (împărat seleucid, 246–225 î.Hr.), adică Seleucus III Ceraunus și fratele său mai tânăr, Antiochus III cel Mare.

După moartea lui Seleucus III, Antiochus III a urcat pe tron în 223 î.Hr. și a continuat să lupte împotriva Ptolemeilor pentru a recâștiga controlul asupra Siriei și Palestinei, care erau deținută de Ptolemei.

Antiochus III a condus o campanie militară de mare succes împotriva Egiptului ptolemeic, a recucerit teritoriile pierdute și a extins controlul seleucid până la cetatea Rafah (la granița dintre Egipt și Palestina).

Versetul 11:

Acest verset se referă la războiul dintre Ptolemeu IV Philopator (rege ptolemeic din 221–203 î.Hr.) și Antiochus III cel Mare.

Evenimentul specific pare a fi bătălia de la Raphia (217 î.Hr.), o confruntare majoră între Ptolemeu IV și Antiochus III. Ptolemeu IV a reușit să-l învingă pe Antiochus în această bătălie, asigurând controlul Egiptului asupra Palestinei pentru un timp.

Deși armata seleucidă era numeroasă, a fost înfrântă, iar Antiochus III a pierdut mult din influența sa asupra regiunii sudice.

Versetul 12:

După victoria sa la Raphia, Ptolemeu IV a devenit arogant și a trăit în lux, dar această victorie nu a consolidat definitiv dominația ptolemeică. Deși a reușit să înfrângă seleucizii în această bătălie, victoria nu a fost suficientă pentru a asigura o stabilitate politică pe termen lung.

Regatul Ptolemeic a început să decadă în anii următori, în parte din cauza conducerii ineficiente și a corupției din interiorul regatului.

Antiochus III, deși învins temporar, s-a reorganizat și a revenit mai puternic în conflictele ulterioare, în special în bătălia de la Panium (200 î.Hr.), unde a recucerit controlul asupra Palestinei.

• 13. Căci împăratul de la miazănoapte se va întoarce și va strânge o oștire mai mare decât cea dintâi; și după câtăva vreme, după câțiva ani, va porni în fruntea unei mari oștiri bine înarmate.
• 14. În vremea aceea, se vor ridica mulți împotriva împăratului de la miazăzi, și o ceată de derbedei din poporul tău se vor răscula, ca să împlinească vedenia; dar vor cădea.
• 15. Împăratul de la miazănoapte va înainta, va ridica întărituri și va pune mâna pe cetățile întărite. Oștile de la miazăzi, nici chiar floarea oamenilor împăratului nu vor putea să țină piept, nu vor avea putere să se împotrivească.
• 16. Cel ce va merge împotriva lui va face ce va voi, și nimeni nu i se va împotrivi; el se va opri în țara minunată, nimicind cu desăvârșire tot ce-i va cădea în mână.
• 17. Își va pune de gând să ia în stăpânire toată împărăția lui și, făcându-se că are gânduri curate cu el, îi va da pe fiica sa de nevastă, cu gând să-l piardă; dar lucrul acesta nu se va întâmpla și nu-i va izbândi.

Versetul 13:

După înfrângerea suferită de Antiochus III la bătălia de la Raphia (217 î.Hr.), acesta a petrecut mai mulți ani consolidându-și puterea și organizând campanii militare în estul imperiului său, inclusiv împotriva regatelor din Iran și India.

După câțiva ani de lupte și cuceriri în est, Antiochus a strâns o armată și mai mare, iar în anul 202 î.Hr. a reluat războaiele împotriva dinastiei ptolemeice. Aceasta marchează începutul Războiului Sirian al cincilea.

Armata lui Antiochus era acum mult mai bine echipată și experimentată, fiind sprijinită de forțele și resursele adunate din regiunile pe care le cucerise anterior.

Versetul 14:

În acest timp, regatul ptolemeic trecea printr-o perioadă de slăbiciune politică și revolte interne. Ptolemeu V Epiphanes era foarte tânăr și regatul era condus de regenți și oficiali corupți.

„O ceată de derbedei din poporul tău se vor răscula” este interpretată ca o referință la un grup de evrei din Iudeea, care s-au alăturat probabil lui Antiochus III, sperând că acesta le va aduce mai multă libertate sau un statut mai favorabil sub conducerea seleucidă. Totuși, această răscoală nu a avut succes, iar mulți dintre acești conspiratori evrei au căzut.

„Vedenia” menționată aici ar putea să se refere la speranța mesianică sau la împlinirea unui destin profetic pe care unii evrei îl asociau cu venirea unui eliberator. Totuși, această așteptare a fost înșelată în acest context.

Versetul 15:

Antiochus III a reluat ofensiva împotriva ptolemeilor, iar punctul culminant a fost bătălia de la Panium (200 î.Hr.), o confruntare decisivă între seleucizi și ptolemei.

În această bătălie, Antiochus a înfrânt armata ptolemeică și a recucerit controlul asupra Palestinei și a „cetăților întărite”, ceea ce se referă probabil la orașe fortificate cum ar fi Gaza, Sidon și alte cetăți din regiune.

Armata ptolemeică, inclusiv „floarea oamenilor împăratului” (cei mai buni soldați), nu a putut face față forțelor lui Antiochus, ceea ce a dus la o înfrângere majoră.

Versetul 16:

Antiochus III a devenit forța dominantă în regiune după victoria de la Panium. El a avut practic mână liberă să își impună voința în „țara minunată” (Eretz Israel, adică Palestina), care era un teritoriu strategic disputat între seleucizi și ptolemei.

„Țara minunată” (Palestina/Iudeea) a fost cucerită de Antiochus, care a consolidat controlul seleucid asupra acestei regiuni și a stabilit un regim mult mai ferm. Despre „nimicind cu desăvârșire tot ce-i va cădea în mână” poate sugera o politică de represiune împotriva oricărei opoziții.

Versetul 17:

Antiochus III a încercat să întărească influența seleucidă asupra regatului ptolemeic printr-o alianță diplomatică. În anul 195 î.Hr., Antiochus și-a dat fiica, Cleopatra I, de soție tânărului Ptolemeu V Epiphanes din Egipt.

Intenția lui Antiochus era să obțină controlul asupra Egiptului prin intermediul fiicei sale, Cleopatra, sperând că ea va exercita influență asupra soțului ei în favoarea seleucizilor.

Totuși, planul nu a funcționat așa cum spera Antiochus. Cleopatra I a rămas loială soțului său și intereselor egiptene, astfel că tentativa lui Antiochus de a „pierde” regatul Egiptului prin această alianță matrimonială nu a avut succes. De aici rezultă că „lucrul acesta nu se va întâmpla și nu-i va izbândi.”

• 18. Apoi își va întoarce privirile înspre ostroave și va lua pe multe din ele; dar o căpetenie va pune capăt rușinii pe care voia el să i-o aducă și o va întoarce asupra lui.
• 19. Apoi se va îndrepta spre cetățile țării lui; dar se va poticni, va cădea și nu-l vor mai găsi.
• 20. Cel ce-i va lua locul va aduce un asupritor în cea mai frumoasă parte a împărăției; dar în câteva zile va fi zdrobit, și anume nu prin mânie, nici prin război.

Versetul 18:

După consolidarea puterii sale în regiunea Levantului și după ce și-a extins influența în Egipt prin căsătoria fiicei sale, Antiochus III a început să își îndrepte atenția către vestul Mediteranei, în special către ostroavele din Marea Egee și coasta Asiei Mici.

Antiochus a intrat în conflict cu puterea emergentă a Romei, care începea să își extindă influența în regiunea estică a Mediteranei. În timpul expansiunii sale, Antiochus a cucerit mai multe insule și regiuni de coastă din Asia Mică și Grecia.

„O căpetenie va pune capăt rușinii pe care voia el să i-o aducă...”: Această „căpetenie” se referă la generalul roman Lucius Cornelius Scipio Asiaticus, care a comandat forțele romane împotriva lui Antiochus III în timpul Războiului Ruso-Sirian (192–188 î.Hr.).

Antiochus a fost învins decisiv de romani în bătălia de la Magnesia (190 î.Hr.). Înfrângerea lui Antiochus a pus capăt expansiunii sale în vest, iar rușinea pe care încerca să o aducă Romei a fost întoarsă asupra sa. Această înfrângere a impus restricții severe asupra imperiului Seleucid și a forțat pe Antiochus să plătească despăgubiri uriașe Romei.

Versetul 19:

După înfrângerea sa umilitoare de către romani, Antiochus III s-a întors în patria sa, în Siria. El a încercat să restabilească controlul și să stabilizeze regatul Seleucid după această înfrângere devastatoare.

Antiochus avea nevoie urgentă de resurse pentru a plăti datoriile uriașe impuse de romani. Din acest motiv, s-a angajat în campanii de jefuire și extorcare a propriilor supuși pentru a strânge fondurile necesare.

„Se va poticni, va cădea și nu-l vor mai găsi”: Antiochus a murit în anul 187 î.Hr. în timp ce încerca să jefuiască un templu în Elam (sud-vestul Iranului de azi), probabil la Susa sau în apropiere. El a fost ucis fie de localnici, fie de proprii săi soldați, în încercarea de a obține bani pentru a-și plăti datoriile către Roma.

Versetul 20:

Antiochus III a fost urmat la tron de fiul său, Seleucus IV Philopator (domnie între 187–175 î.Hr.). Seleucus IV a moștenit un regat slăbit și grav îndatorat, în mare parte din cauza despăgubirilor de război impuse de Roma.

„Un asupritor în cea mai frumoasă parte a împărăției” se referă la impunerea de taxe mari și la măsurile de exploatare economică pe care Seleucus IV le-a implementat pentru a strânge fonduri. Cea mai frumoasă parte a împărăției este adesea interpretată ca fiind Iudeea (Palestina), un teritoriu strategic și bogat.

Un exemplu notabil al acestor politici de exploatare este numirea lui Heliodorus ca administrator fiscal principal, care a fost trimis să adune fonduri din templul din Ierusalim, stârnind revolte și nemulțumiri în rândul evreilor.

„Dar în câteva zile va fi zdrobit, și anume nu prin mânie, nici prin război”:

În anul 175 î.Hr., Seleucus IV a fost asasinat de propriul său ministru, Heliodorus, fără ca un conflict militar să fie implicat direct. Heliodorus a încercat să preia tronul, dar în cele din urmă complotul său a eșuat. Acest episod a marcat o perioadă de instabilitate politică în cadrul dinastiei seleucide.

• 21. În locul lui se va ridica un om disprețuit, fără să aibă putere împărătească; dar se va ridica deodată și va pune mâna pe împărăție prin uneltire.
• 22. Oștile se vor revărsa ca un râu înaintea lui, dar vor fi nimicite împreună cu o căpetenie a legământului.
• 23. După ce se vor uni cu el, el va întrebuința o viclenie; va porni și va birui cu puțină lume.
• 24. Va intra pe neașteptate în locurile cele mai roditoare ale ținutului; va face ce nu făcuseră nici părinții lui, nici părinții părinților lui: va împărți prada, jafurile și bogățiile; va urzi la planuri împotriva cetățuilor, și aceasta va ține o vreme.

Versetul 21:

Antiochus IV Epiphanes a preluat tronul într-o manieră neobișnuită și vicleană. După moartea fratelui său, Seleucus IV Philopator, care a fost asasinat de ministrul său Heliodorus, Antiochus nu era următorul în linia succesorală. Moștenitorul de drept era fiul lui Seleucus IV, Demetrius I Soter, care era ținut ostatic în Roma.

Antiochus a profitat de această situație de instabilitate și, cu ajutorul alianțelor și uneltirilor de la curte, s-a proclamat regent și apoi a preluat puterea, deși nu avea drepturi legale clare asupra tronului. Din această cauză, a fost considerat un „om disprețuit” sau lipsit de prestigiu.

Versetul 22:

Antiochus a reușit să-și consolideze puterea și să-și înfrângă rivalii. „Oștile se vor revărsa” face referire la forțele militare care s-au ridicat împotriva lui, dar pe care le-a învins.

„Căpetenia legământului” este interpretată de mulți cercetători ca fiind referința la un mare preot evreu, cel mai probabil Onias III, marele preot al Ierusalimului. Onias III a fost ucis în jurul anului 171 î.Hr. după ce Antiochus a intervenit în treburile interne ale Iudeei, înlăturându-l și numind în locul lui pe fratele său mai corupt, Iason, care a fost mai loial intereselor seleucide.

Versetul 23:

Antiochus a reușit să stabilească alianțe și să-și asigure sprijinul unor grupuri influente din regat, în special al nobililor eleniști din regiunile pe care le controla. Cu toate acestea, el a acționat în mod viclean și a folosit alianțele sale pentru a-și întări propria poziție.

El a folosit metode subtile pentru a înfrunta rivalii săi și a menținut controlul asupra regatului cu o armată relativ mică, dar foarte eficientă.

Versetul 24:

Antiochus a continuat să își extindă puterea prin surpriză și viclenie. El a organizat incursiuni în regiunile bogate ale imperiului său și a distribuit bogățiile rezultate într-o manieră neobișnuită.

„Va face ce nu făcuseră nici părinții lui, nici părinții părinților lui”: Antiochus IV a avut o abordare unică în guvernarea sa, distribuind prada și bogățiile pe care le obținea printre susținătorii săi, ceea ce era diferit de politica regilor anteriori, care tindeau să păstreze averea pentru susținerea armatei și a aparatului de stat.

Antiochus a încercat să câștige sprijinul și loialitatea diferitelor facțiuni prin distribuirea generoasă de bogății, uneori chiar jefuind templele pentru a obține fondurile necesare.

„Va urzi planuri împotriva cetățuilor”: Antiochus a folosit strategii de asediu și tactici militare eficiente împotriva orașelor fortificate care îi rezistau. Acțiunile sale militare au fost caracterizate de surpriză și rapiditate, consolidându-i controlul asupra regiunii.

• 25. Apoi va porni în fruntea unei mari oștiri, cu puterea și mânia lui, împotriva împăratului de la miazăzi. Și împăratul de la miazăzi se va prinde la război cu o oaste mare și foarte puternică; dar nu va putea să țină piept, căci se vor urzi planuri rele împotriva lui.
• 26. Cei ce vor mânca bucate de la masa lui îi vor aduce pieirea; oștile lui se vor împrăștia ca un râu, și morții vor cădea în mare număr.

Versetul 25:

Antiochus IV Epiphanes a pornit în campanie împotriva Ptolemeului VI Philometor, tânărul rege al Egiptului, în anul 170 î.Hr., în contextul tensiunilor dintre cele două regate. Acesta este al doilea Război Siriac dintre seleucizi și ptolemei.

Antiochus a ridicat o oaste mare și a invadat Egiptul cu hotărârea de a-l subordona regatului său. Această campanie a fost realizată cu o forță mare și cu o dorință puternică de revanșă și dominație asupra Egiptului.

„Împăratul de la miazăzi” (Ptolemeu VI Philometor) a reușit să strângă o armată impresionantă, dar, deși oastea egipteană era numeroasă și bine organizată, ea nu a reușit să reziste atacurilor lui Antiochus.

Versetul 26:

O parte esențială a eșecului militar al Ptolemeului VI a fost cauzată de trădarea din interiorul curții sale. Expresia „cei ce vor mânca bucate de la masa lui” se referă la consilierii și oamenii apropiați ai lui Ptolemeu, care l-au trădat.

În cadrul curții ptolemeice existau tensiuni interne, iar o facțiune din nobilimea egipteană, în special frații mai tineri ai lui Ptolemeu, au conspirat împotriva sa. Aceștia au trădat interesele Egiptului și au contribuit la eșecul său militar.

„Oștile lui se vor împrăștia ca un râu, și morții vor cădea în mare număr”: În urma trădării, oastea lui Ptolemeu a fost grav destabilizată. Înfrângerea a fost catastrofală, iar trupele egiptene s-au risipit, incapabile să reziste forței seleucide. Antiochus a reușit să obțină o victorie decisivă în Egipt, cauzând pierderi grele în rândul armatei ptolemeice.

• 27. Cei doi împărați nu vor căuta decât să-și facă rău unul altuia, vor sta la aceeași masă și vor vorbi cu viclenie. Dar nu vor izbuti, căci sfârșitul nu va veni decât la vremea hotărâtă.
• 28. Când se va întoarce în țara lui cu mari bogății, în inima lui va fi vrăjmaș legământului sfânt, va lucra împotriva lui, și apoi se va întoarce în țara lui.
• 29. La o vreme hotărâtă, va porni din nou împotriva împăratului de miazăzi; dar de data aceasta lucrurile nu vor mai merge ca mai înainte.

Versetul 27:

Acest verset se referă la o perioadă de negocieri și diplomație falsă între Antiochus IV Epiphanes și Ptolemeu VI Philometor. După ce Antiochus a ocupat o mare parte din Egipt și l-a capturat pe Ptolemeu VI, cei doi au încercat să pozeze în aliați pentru a-și asigura propriile interese.

„Vor sta la aceeași masă și vor vorbi cu viclenie”: După ce Ptolemeu VI a fost capturat, Antiochus a încercat să-l manipuleze pentru a-i folosi legitimitatea și a guverna Egiptul prin el. Totuși, Ptolemeu nu era sincer în relația cu Antiochus și urmărea să-și recâștige tronul cu ajutorul altor forțe, inclusiv a fratelui său, Ptolemeu VIII.

„Dar nu vor izbuti, căci sfârșitul nu va veni decât la vremea hotărâtă”: Deși acești doi conducători încercau să își manipuleze reciproc și să folosească înșelăciunea pentru a-și atinge obiectivele, aceste uneltiri nu au dus la un rezultat decisiv. În final, războaiele și conflictele vor continua, iar destinul lor era predeterminat pentru un moment ulterior, conform planului divin.

Versetul 28:

După campania sa de succes în Egipt, Antiochus IV s-a întors în Siria cu mari bogății și pradă obținută din Egipt. Cu toate acestea, în timpul domniei sale, Antiochus a devenit din ce în ce mai ostil față de Iudeea și față de legământul sfânt, care face referire la poporul evreu și la religia lor.

Antiochus a început să ia măsuri drastice împotriva evreilor și a religiei lor, inițiind o politică de elenizare forțatăîn Iudeea, ceea ce a dus la profanarea Templului din Ierusalim și la interzicerea practicilor religioase evreiești. Acest act a fost un punct de cotitură în conflictul dintre Antiochus și poporul evreu și a dus la declanșarea Revoltei Macabeilor.

„Va lucra împotriva lui (legământului sfânt)”: Antiochus a implementat o politică agresivă de persecuție religioasă împotriva evreilor, inclusiv sacrificii păgâne în Templul din Ierusalim și interzicerea circumciziei și a altor practici evreiești. Aceste acțiuni au provocat nemulțumiri majore și au dus la o opoziție în creștere din partea poporului evreu.

Versetul 29:

Antiochus a lansat o altă campanie militară împotriva Egiptului la o dată ulterioară, în anul 168 î.Hr., într-o nouă încercare de a cuceri complet regatul Ptolemeic. Aceasta a fost o altă fază a rivalității sale cu Ptolemeii.

„Dar de data aceasta lucrurile nu vor mai merge ca mai înainte”: De data aceasta, lucrurile nu au decurs așa cum spera Antiochus. În timpul acestei invazii, Antiochus a fost confruntat nu doar de armata Ptolemeilor, ci și de intervenția puterii emergente a Imperiului Roman.

• 30. Ci niște corăbii din Chitim vor înainta împotriva lui; iar el, deznădăjduit, se va întoarce înapoi. Apoi, mânios împotriva legământului sfânt, nu va sta cu mâinile în sân; ci, la întoarcere, se va înțelege cu cei ce vor părăsi legământul sfânt.
• 31. Niște oști trimise de el vor veni și vor spurca Sfântul Locaș, cetățuia, vor face să înceteze jertfa necurmată și vor așeza urâciunea pustiitorului. Va ademeni prin lingușiri pe cei ce rup legământul.
• 32. Dar aceia din popor care vor cunoaște pe Dumnezeul lor vor rămâne tari și vor face mari isprăvi.
• 33. Înțelepții poporului vor învăța pe mulți. Unii vor cădea pentru o vreme, loviți de sabie și de flacără, de robie și de jaf.
• 34. Când vor cădea, vor fi ajutați puțin, și mulți se vor uni cu ei din fățărnicie.
• 35. Chiar și din cei înțelepți, mulți vor cădea, ca să fie încercați, curățați și albiți, până la vremea sfârșitului, căci sfârșitul nu va fi decât la vremea hotărâtă.

Versetul 30:

„Corăbii din Chitim” face referire la flota romană. Termenul „Chitim” era folosit în Vechiul Testament pentru a desemna Cipru și alte regiuni din Mediterană, dar în acest context se referă la forțele romane care au intervenit în conflictul dintre Antiochus IV și Egipt.

Acest verset se referă la incidentul din anul 168 î.Hr. la Pelusium, când Antiochus IV a fost oprit de trimisul roman Gaius Popillius Laenas. Roma, care devenise o putere dominantă în Mediterana, a cerut lui Antiochus să-și retragă trupele din Egipt. Umilit și constrâns de Roma, Antiochus a fost forțat să abandoneze planurile sale de cucerire și s-a retras în Siria.

Antiochus, frustrat de înfrângerea diplomatică și umilința suferită din partea Romei, și-a întors furia împotriva evreilor și a religiei lor. „Legământul sfânt” se referă la legământul poporului evreu cu Dumnezeu și la practicile religioase evreiești, pe care Antiochus a încercat să le desființeze.

La întoarcerea în Siria, Antiochus a intensificat persecuțiile împotriva evreilor și a instituțiilor religioase din Iudeea.

Decretul lui Antiochus IV Epiphanes din anul 167 î.Hr. de impunere a filosofiei grecești susține perfect interpretarea acestui text din Daniel 11. Aceasta nu a fost o luptă între religii, ci o tentativă de înlocuire a religiei cu rațiunea și filosofia ca mod de guvernare și de organizare a societății. Antiochus a impus filosofia ca un instrument pentru a submina autoritatea revelației și pentru a consolida controlul său politic și cultural.

Versetul 31:

Antiochus a trimis trupe să ocupe Ierusalimul și să profaneze Templul. Acesta este un moment cheie al persecuțiilor sale, cunoscut și ca profanarea Templului. Antiochus a interzis sacrificiile zilnice din Templul din Ierusalim, care erau esențiale pentru practicile religioase evreiești.

„Vor așeza urâciunea pustiitorului”: Aceasta este o referință la un eveniment specific — Antiochus a plasat un altar păgân dedicat zeului grec Zeus în interiorul Templului și a sacrificat animale impure, cum ar fi porcii, pe acel altar. Acest act a fost perceput ca o urâciune absolută de către evrei și a dus la o revoltă religioasă.

În lumina decretului din anul 167 î.Hr. de elenizare forțată, „spurcarea” Templului și încetarea jertfei necurmate nu înseamnă doar o profanare religioasă, ci reflectă lupta pentru înlocuirea totală a unui sistem de credințe revelate cu unul bazat pe rațiune. Antiochus nu doar că a pus în Templul din Ierusalim un altar dedicat lui Zeus, ci, prin decretul său, a încercat să forțeze poporul să renunțe la ritualurile lor religioase în favoarea rațiunii și a modului de gândire filosofic elenist.

Versetul 32:

Antiochus a încercat să coopteze o parte a populației evreiești prin lingușiri și promisiuni de avantaje materiale și politice. Elenizarea a avut sprijin în rândul unor evrei mai eleniști, care au adoptat cultura greacă și au renunțat la tradițiile lor religioase. 

Cei care „rup legământul” sunt cei care au renunțat la tradiția religioasă și au adoptat filosofia greacă impusă de decretul lui Antiochus. Aceștia au fost ademeniți prin promisiuni de avantaje intelectuale și culturale oferite de gimnaziile grecești și de noul sistem de educație bazat pe filosofie, care era acum forțat asupra popoarelor cucerite.

Pe de altă parte, evreii credincioși, cei care au rămas loiali Dumnezeului lui Israel, au refuzat să se supună persecuțiilor lui Antiochus. Aceștia au fost liderii Revoltei Macabeilor, care s-au opus elenizării forțate și profanării Templului.

Versetul 33:

„Înțelepții” se referă la liderii religioși și morali ai evreilor, care au continuat să-și învețe poporul și să-l îndrume în timp ce trecea prin persecuții. Aceștia au fost cei care au menținut vie credința și au luptat pentru restaurarea tradițiilor religioase evreiești.

„Unii vor cădea pentru o vreme, loviți de sabie și de flacără, de robie și de jaf”: Mulți dintre acești lideri și credincioși au fost martirizați sau au suferit persecuții severe din partea forțelor seleucide. Mulți evrei au fost uciși, torturați sau vânduți ca sclavi.

Versetul 34:

Deși poporul evreu a fost sever persecutat, au existat momente în care aceștia au primit ajutor, fie prin sprijinul altor evrei, fie prin mici victorii militare.

Revolta Macabeilor a început să câștige sprijin, dar la început succesul a fost limitat. Treptat, însă, revolta a prins avânt și a dus la recucerirea Templului în anul 164 î.Hr..

După ce mișcarea de rezistență a început să aibă succes, unii s-au alăturat acesteia, dar nu din convingeri religioase autentice, ci din motive oportuniste sau pentru a evita persecuțiile.

Versetul 35:

„Chiar și din cei înțelepți, mulți vor cădea, ca să fie încercați...”

Persecuțiile au continuat să fie un test de credință și rezistență pentru evrei. Mulți dintre cei mai înțelepți lideri și învățători ai poporului au căzut victime persecuțiilor, dar aceste încercări au servit drept o purificare spirituală pentru poporul evreu.

„Până la vremea sfârșitului, căci sfârșitul nu va fi decât la vremea hotărâtă”: Evenimentele menționate sunt văzute ca parte a unui plan divin care va duce la împlinirea unui „sfârșit” hotărât de Dumnezeu, iar persecuțiile și suferințele vor continua până când acest moment va veni.

• 36. Împăratul va face ce va voi; se va înălța, se va slăvi mai presus de toți dumnezeii și va spune lucruri nemaiauzite împotriva Dumnezeului dumnezeilor; și va propăși până va trece mânia, căci ce este hotărât se va împlini.
• 37. Nu va ține seama nici de dumnezeii părinților săi, nici de dorința femeilor; cu un cuvânt, nu va ține seama de niciun dumnezeu, ci se va slăvi pe sine mai presus de toți.
• 38. În schimb, va cinsti pe dumnezeul cetățuilor; acestui dumnezeu, pe care nu-l cunoșteau părinții săi, îi va aduce cinste cu aur și argint, cu pietre scumpe și lucruri de preț.
• 39. Cu ajutorul acestui dumnezeu străin va lucra împotriva locurilor întărite; cui îl va recunoaște, îi va da mare cinste, îl va face să domnească peste mulți și le va împărți moșii ca răsplată.

Versetul 36:

Aceasta este esența filosofiei pe care Antiochus a încercat să o impună: rațiunea umană devine supremă, ridicându-se deasupra tuturor zeilor, fie ei ai evreilor sau ai grecilor. În acest context, decretul său de elenizare nu era doar despre forțarea închinării la Zeus, ci despre promovarea autonomiei raționale și despre slăvirea rațiunii în sine, care putea „înlocui” zeii.

Versetul 37:

Acest verset susține ideea că Antiochus, prin decretul său de elenizare forțată din anul 167 î.Hr, nu a încercat să impună zeii tradiționali greci, ci a promovat un mod de viață și gândire care nu recunoaște zeii tradiționali, nici măcar pe cei greci. În loc de credință, rațiunea și filosofia erau promovate ca noul mod de a înțelege lumea.

Versetul 38:

Acest „dumnezeu” pe care părinții lui Antiochus nu îl cunoscuseră este, de fapt, sistemul filosofic și politic al cetăților grecești. Este filosofia și modul de guvernare rațional, bazat pe principii filosofice, care devenise noul standard în perioada elenistică. Antiochus nu aduce cinste unor zei tradiționali, ci cinstește acest nou „dumnezeu” al rațiunii și al guvernării seculare. Decretul său de impunere a filosofiei arată clar acest lucru, încercând să înlocuiască vechile credințe cu această nouă structură bazată pe rațiune.

Versetul 39:

„Dumnezeul străin” este un simbol al filosofiei grecești și al rațiunii care a fost impusă prin forță. Cu ajutorul acestei noi ideologii, Antiochus a consolidat puterea politică și a folosit-o pentru a guverna și a controla cetățile și fortificațiile.

„Va da mare cinste celor care îl recunosc”: Antiochus a răsplătit pe cei care au acceptat Filosofia și au susținut elenizarea forțată. El a distribuit bogății și putere celor care au devenit loiali ideilor filosofice, consolidându-și astfel susținerea politică și militară. 

Filosofia greacă versus Religia

1. Filosofia și religia greacă: În Grecia antică, filosofii nu au fost de acord cu religia populară sau tradițională. De exemplu, Socrate a fost acuzat că subminează credința în zei și a fost condamnat la moarte pentru coruperea tineretului. Filosofi precum Xenofan criticau în mod deschis concepțiile antropomorfice despre zei, spunând că oamenii îi proiectează pe zei după chipul și asemănarea lor. Aceasta arată clar un conflict între rațiune și superstiții sau mituri.
2. Platon și Aristotel: Platon și Aristotel, deși nu au respins complet existența unor forțe divine, au privit cu scepticism interpretările populare ale religiei și au pus accent pe rațiune ca sursă principală a cunoașterii. Platon, de exemplu, a conceput ideea de „Lumea Ideilor”, care este mai aproape de o abordare filosofică decât religioasă. Aristotel, la rândul său, a pus accent pe explicații raționale și pe observarea naturii, și mai puțin pe mitologia tradițională.
3. Epicureii și stoicii: Epicureii au mers mai departe și au afirmat că zeii, dacă există, nu au niciun interes în viața oamenilor, eliminând complet noțiunea de intervenție divină. De asemenea, stoicii au pus accent pe rațiune și virtute, afirmând că fiecare om ar trebui să trăiască în conformitate cu natura și rațiunea, ceea ce reducea importanța cultelor religioase formale.

Conflictul dintre Filosofie și Revelație

Între Rațiune și Revelație există o separare fundamentală. Revelația este bazată pe credință și pe ceea ce este considerat a fi comunicarea directă a voinței divine către om, în timp ce filosofia caută să descopere adevărul prin rațiune și observație.

• Iudaismul și, ulterior, creștinismul s-au bazat pe Revelație divină, în special în ceea ce privește legile morale și viața spirituală. Evreii au respins filosofia greacă în perioada lui Antiochus IV Epiphanes, deoarece aceasta reprezenta un mod de viață și un mod de a gândi care intra în conflict direct cu Legea mozaică și cu credința în Dumnezeu.
• Elenizarea nu a însemnat „convertirea” la religia grecilor, ci mai degrabă impunerea culturii și filosofiei grecești. Antiochus IV Epiphanes nu urmărea să facă popoarele cucerite să se închine zeilor greci, ci să adopte modul de viață elenistic, care era profund legat de filosofie și de valorile raționale.

Filosofia greacă era percepută de mulți evrei ca fiind un dușman al religiei revelate, deoarece rațiunea și revelația nu puteau coexista armonios în acest context. Antiochus a încercat să impună gimnaziile grecești și educația filosofică, iar evreii au interpretat acest lucru ca o amenințare la adresa legii divine și a identității lor religioase.

Filosofia greacă a fost în conflict direct cu religia, iar în contextul elenizării promovate de Antiochus IV Epiphanes, evreii s-au opus tocmai pentru că filosofia greacă respingea revelația divină ca sursă de cunoaștere. Între rațiune și revelație nu exista nici o legătură, ci o opoziție clară.

Ce s-a răspândit: Religia sau Filosofia Grecilor?

După înfrângerea și retragerea seleucizilor din Iudeea și, în general, odată cu declinul elenistic, influențele culturale grecești nu au dispărut, dar s-au transformat. În special, filosofia greacă a devenit unul dintre cei mai influenți factori asupra gândirii și culturii mediteraneene, mult mai mult decât religia grecilor (politeismul). Iată câteva aspecte care susțin această idee:

1. Religia grecilor (politeismul) nu a avut un impact semnificativ și de lungă durată în afara lumii elene. Zeii greci (Zeus, Hera, Apollo etc.) nu au fost adoptați pe scară largă de alte popoare, și nici nu au devenit fundamentul pentru alte mari civilizații.
2. Filosofia greacă, în schimb, a supraviețuit și s-a extins în imperiul roman și ulterior în întreaga Europă și Orient Mijlociu. Filosofia stoică, platonismul și aristotelismul au influențat profund gândirea romanilor, evreilor și, ulterior, creștinilor.

Ce vedem în Evanghelii pe timpul lui Isus?

În Evanghelii, nu găsim dovezi directe ale religiei grecilor (cultul zeilor Olimpului), dar vedem o influență semnificativă a filosofiei grecești:

Saducheii și fariseii:

• Sadduceii: Aceștia erau influențați de idei mai raționale și seculare. Ei nu credeau în înviere, în îngeri sau în alte concepte spirituale, ceea ce reflectă o apropiere de o viziune filosofică elenistică. În special, stoicismul și epicurianismul grecesc susțineau idei similare – epicureii, de exemplu, credeau că zeii nu se implică în viața omului și că viața de apoi nu exista.

• Fariseii: Deși mai tradiționaliști în credințele lor, fariseii au fost influențați de mediul elenistic, inclusiv în discuțiile despre lege și etică, care reflectă o dialectică în spiritul gândirii filosofice.

Vorbirea lui Isus și discursurile teologice au avut loc într-un context în care filosofia greacă era prezentă prin intermediul influenței romane și a educației care răspândea rațiunea și discursul logic. Isus, în multe dintre conflictele Sale, se confruntă direct cu mentalități raționale și gândire seculară care au fost preluate din cultura greacă.

Ce influențe rămân până în zilele noastre?

În evoluția ulterioară, filosofia greacă a jucat un rol mult mai durabil decât religia greacă:

Stoicismul și platonismul au influențat profund gândirea creștină timpurie, în special în lucrările părinților bisericii, cum ar fi Sfântul Augustin și Origen, care au încercat să îmbine teologia creștină cu filosofia greacă.

În mod esențial, rațiunea și filosofia au devenit baza multor curente de gândire în civilizația occidentală. În Evul Mediu, învățați precum Toma d'Aquino au îmbinat aristotelismul cu teologia, iar Renașterea și Iluminismul au reaprins interesul pentru filosofia greacă, ceea ce a condus la dezvoltarea științei moderne și a gândirii raționale.

• 40. La vremea sfârșitului, împăratul de la miazăzi se va împunge cu el. Și împăratul de la miazănoapte se va năpusti ca o furtună peste el, cu care și călăreți, și cu multe corăbii; va înainta asupra țărilor lui, se va revărsa ca un râu și le va îneca.
• 41. Va intra și în țara cea minunată, și zeci de mii vor cădea. Dar Edomul, Moabul și fruntașii copiilor lui Amon vor scăpa din mâna lui.
• 42. Își va întinde mâna peste felurite țări și nici țara Egiptului nu va scăpa.
• 43. Ci se va face stăpân pe visteriile de aur și de argint și pe toate lucrurile scumpe ale Egiptului. Libienii și etiopienii vor veni în alai după el.
• 44. Dar niște zvonuri venite de la răsărit și de la miazănoapte îl vor înspăimânta, și atunci va porni cu o mare mânie ca să prăpădească și să nimicească cu desăvârșire pe mulți.
• 45. Își va întinde corturile palatului său între mare și muntele cel slăvit și sfânt. Apoi își va ajunge sfârșitul, și nimeni nu-i va fi într-ajutor.

Aceste versete din Daniel 11:40-45 descriu un conflict major care va avea loc la „vremea sfârșitului,” în care „împăratul de la miazăzi” (sudul) se va confrunta cu „împăratul de la miazănoapte” (nordul). Această secțiune pare să descrie o serie de invazii și conflicte teritoriale care implică mai multe națiuni, dar poate fi interpretată și dintr-o perspectivă simbolică și profetică.

Începând cu versetul 40, nu mai este vorba de Antiochus IV Epiphanes, ci textul din Daniel 11 devine profetic și descrie evenimente dintr-o perioadă mai târzie, despre puteri care se vor confrunta la „vremea sfârșitului”.

În ziua de azi, putem aplica această viziune asupra conflictului dintre "împăratul de la miazănoapte" și "împăratul de la miazăzi” uitându-ne la  blocurile de putere moderne și influența filosofiei grecești,

Împărații în context modern - la vremea sfârșitului

Împăratul de la miazănoapte:

În contextul modern, împăratul de la miazănoapte ar fi identificat cu blocul de putere reprezentat de SUA și Occident (Europa de Vest, America de Nord, Australia), deoarece aceste state promovează și răspândesc filosofia greacă, raționalismul, democrația și secularismul pe plan global.

• SUA și aliații săi au un rol activ în promovarea acestor valori și în modelarea ordinii internaționale bazate pe principii raționale și drepturi individuale.

• Acest bloc reprezintă moștenirea elenistă în cea mai puternică formă, continuând să impună valori filosofice care se opun revelației și tradițiilor religioase fundamentale în multe părți ale lumii.

Împăratul de la miazăzi:

China și Rusia, în opoziție, ar putea reprezenta împăratul de la miazăzi. Aceste națiuni rezistă influenței filosofiei raționaliste occidentale și promovează modele alternative de guvernare, mai autoritariste, în care tradițiile naționale și identitatea culturală joacă un rol central. Aceste state se opun, fie ideologic, fie strategic, influenței dominante a Occidentului.

• China, deși a îmbrățișat tehnologia și economia modernă, menține un control centralizat puternic și o ideologie bazată pe principiile partidului comunist, care nu promovează aceleași valori filosofice liberale ca Occidentul.

• Rusia, cu moștenirea sa ortodoxă și înclinația către autoritarism, rezistă influenței filosofiei grecești, fiind mai tradiționalistă și având o relație complexă cu valorile occidentale.

Interpretarea versetelor 44-45 în acest context:

Versetul 44: „Zvonuri venite de la răsărit și de la miazănoapte îl vor înspăimânta”

• Într-un context modern, acest verset ar putea sugera tensiunile globale dintre aceste mari blocuri de putere. Zvonurile venite din răsărit (care ar putea include China sau alte puteri emergente din Asia) și miazănoapte (posibil Rusia sau alte forțe regionale) îl vor înspăimânta pe „împăratul de la miazănoapte” (SUA și Occidentul).

• Această teamă ar putea reflecta provocările geopolitice actuale, cum ar fi rivalitatea SUA-China, conflictele militare, ciber-războiul și alte forme de război hibrid sau conflict ideologic.

Versetul 45: „Își va întinde corturile palatului său între mare și muntele cel slăvit și sfânt”

• Această imagine sugerează că împăratul de la miazănoapte (posibil SUA/Occidentul) va încerca să-și consolideze puterea într-un loc simbolic – care poate fi identificat cu Orientul Mijlociu (locuri sacre precum Ierusalimul) sau chiar în alte puncte strategice importante pentru influența globală.

• Sfârșitul fără ajutor indică o posibilă cădere a acestei puteri dominante. Poate fi văzut ca un avertisment că, în ciuda expansiunii sale globale, această putere va ajunge la un moment de criză și va rămâne fără sprijin în fața provocărilor sau opoziției globale.

În contextul modern, aceste versete din Daniel 11 pot fi interpretate ca descriind tensiunile și conflictele între blocurile de putere majore din lume. SUA și Occidentul, ca reprezentanți ai „împăratului de la miazănoapte”, sunt cei care încearcă să impună valorile filosofiei grecești (rațiune, democrație, liberalism), în timp ce China și Rusia reprezintă „împăratul de la miazăzi”, opunându-se acestor valori prin modele politice autoritare și naționaliste. Conflictul dintre aceste blocuri reflectă o luptă globală pentru influență, iar textul sugerează că sfârșitul împăratului de la miazănoapte va veni în urma acestor tensiuni.

Da, trăim în prezent un context global care reflectă multe dintre tensiunile și conflictele descrise în Daniel 11:40-45. În lumea de azi, observăm o luptă geopolitică și ideologică între marile blocuri de putere, care poate fi interpretată ca o confruntare între „împăratul de la miazănoapte” (SUA și Occidentul) și „împăratul de la miazăzi” (China și Rusia). Această situație contemporană este marcată de conflicte ideologice, economice, și strategice, iar rezonanțele cu profeția biblică sunt puternice.

Cum se manifestă această tensiune în prezent:

Rivalitatea dintre SUA/Occident și China/Rusia:

• SUA și Occidentul continuă să promoveze un sistem bazat pe democrație, drepturile omului, liberalism și o formă de globalizare centrată pe valorile raționaliste și filosofia greacă. Aceste valori sunt văzute ca fiind un standard universal și sunt promovate prin organizații internaționale, alianțe economice și militare, precum NATO și UE.

• Pe de altă parte, China și Rusia s-au poziționat ca oponenți ai acestui model, promovând regimuri politice autoritare și naționaliste, unde valorile occidentale sunt percepute ca amenințări la suveranitatea și tradițiile lor. Atât China, cât și Rusia își consolidează influența prin intermediul alianțelor politice și economice alternative precum BRICS și alte platforme care vizează contestarea influenței Occidentului.

Conflicte regionale și tensiuni geopolitice:

• Orientul Mijlociu, în mod special, continuă să fie un punct de tensiune major, exact așa cum versetele din Daniel sugerează că împăratul de la miazănoapte își va întinde influența „între mare și muntele cel slăvit și sfânt”. Vedem aici multiple conflicte, de la războaiele din Siria și Irak, până la tensiunile din Ierusalim, un loc de importanță simbolică și spirituală imensă.

• China și Rusia contestă, de asemenea, influența Occidentului în zone precum Africa, Asia Centrală, și America Latină, toate fiind teatre ale unor conflicte economice și geopolitice majore.

Tensiuni economice și tehnologice:

• Există o bătălie economică și tehnologică între SUA și China, unde China devine un rival economic de temut, în timp ce Rusia folosește mijloace precum războiul cibernetic și influența energetică pentru a destabiliza ordinea internațională condusă de Occident.

• Războaiele economice și tehnologice se intensifică, inclusiv prin tarife comerciale și restricții tehnologice, cum ar fi cele impuse de SUA asupra companiilor chineze de tehnologie, cum ar fi Huawei.

Crizele sociale și politice:

• Pe plan intern, multe țări din Occident se confruntă cu crize sociale și tensiuni politice care reflectă o luptă între valorile raționaliste și diverse mișcări care promovează tradiționalismul sau rezistența față de globalizare. Acest lucru adaugă complexitate în confruntarea globală.

Egiptul, Libia și Etiopia:

• A existat vreodată o perioadă în istorie în care Egiptul, Libia și Etiopia să fi fost dominate sau stăpânite simultan, fără excepții, de aceeași putere așa cum astăzi SUA și Occidentul au influență clară asupra lor? Răspunsul este nu. Nu a existat nicio perioadă în istorie în care Egiptul, Libia și Etiopia să fie toate simultan și în mod clar dominate de o singură putere, fără excepții. Situația din zilele noastre, în care o coaliție occidentală (condusă de SUA) exercită o influență geopolitică, economică și culturală asupra tuturor acestor țări, este unică.

Da, putem spune că trăim într-o lume care reflectă tensiunile descrise în Daniel 11. Conflictul dintre SUA și Occident(reprezentând „împăratul de la miazănoapte” prin promovarea filosofiei și rațiunii) și China și Rusia (reprezentând „împăratul de la miazăzi” prin opoziția față de aceste valori) este vizibil pe scena internațională. Tensiunile economice, politice și militare actuale confirmă o lume în plină transformare, în care valorile filosofiei grecești și raționalismului se confruntă cu modele autoritare și rezistențe naționale, exact așa cum textul biblic sugerează că va avea loc la vremea „sfârșitului”.

Conform profeției lui Daniel, conflictul dintre împăratul de la miazănoapte și împăratul de la miazăzi se va încheia dramatic și brusc, sugerând că împăratul de la miazănoapte va ajunge la sfârșitul său fără niciun ajutor. Să analizăm în detaliu finalul acestui conflict, conform Daniel 11:44-45 și în contextul profetic.

Sfârșitul împăratului de la miazănoapte:

Zvonurile din răsărit și miazănoapte:

• În versetul 44, se menționează că împăratul de la miazănoapte va fi tulburat de „zvonuri venite de la răsărit și de la miazănoapte”. Aceste zvonuri pot fi interpretate ca noi amenințări externe, fie de ordin militar, fie geopolitic. Ele vor cauza o reacție violentă din partea împăratului, care va porni cu mare manie pentru a prăpădi și nimici pe mulți. Această reacție arată că, în ciuda eforturilor sale de a domina și de a impune propriile valori filosofice și politice, împăratul simte că autoritatea sa este fragilă și contestată.

Sfârșitul împăratului între mare și muntele sfânt:

• În versetul 45, se spune că împăratul își va „întinde corturile palatului” între mare și muntele cel slăvit și sfânt, un loc de mare importanță simbolică, care este adesea asociat cu Ierusalimul și Muntele Templului. Asta indică o încercare finală de a consolida puterea într-un loc sacru sau strategic, dar va duce la sfârșitul său. Aceasta poate însemna o prăbușire a puterii sale fie printr-o înfrângere militară, fie printr-o implozie politică și morală.

„Nimeni nu-i va fi într-ajutor”:

• Expresia „nimeni nu-i va fi într-ajutor” sugerează că împăratul de la miazănoapte va rămâne izolat și fără suport, ceea ce ar putea indica o prăbușire totală a regimului său și a ordinii pe care a încercat să o impună. Puterea sa agresivă va ajunge la final, probabil din cauza unor factori externi și interni care se acumulează împotriva sa.

Interpretare în contextul nostru actual:

Dacă aplicăm această profeție la conflictul modern dintre marile blocuri de putere, sfârșitul împăratului de la miazănoapte ar putea simboliza prăbușirea influenței Occidentului (SUA și Europa), care, în prezent, își exercită puterea prin promovarea filosofiei grecești, a raționalismului și a democrației liberale. Profeția indică că această putere va fi contestată din mai multe direcții și va întâlni o rezistență care va duce în final la colapsul sistemului pe care îl reprezintă.

• Zvonurile din răsărit (poate China și alte puteri asiatice emergente) și din miazănoapte (poate Rusia) indică tensiunile geopolitice pe care Occidentul le resimte deja. Conflictul poate atinge un punct culminant, în care influența filosofiei raționaliste va întâlni o opoziție de neînfruntat, fie militară, fie economică sau ideologică.
• Sfârșitul fără ajutor poate sugera o criză finală a influenței Occidentului, unde structurile sale economice, politice și ideologice se vor prăbuși fără sprijin extern sau intern. Aceasta poate însemna o rearanjare a ordinii globale, unde puterea filosofiei raționaliste, care a dominat în ultimele secole, va pierde teren în fața unor noi modele și ideologii.

Profeția din Daniel indică faptul că, la „vremea sfârșitului”, puterea filosofică și politică a „împăratului de la miazănoapte” se va prăbuși într-un mod dramatic și final. În contextul nostru modern, acest lucru ar putea simboliza declinul influenței Occidentului, care promovează filosofia greacă și raționalismul. Deși nu știm exact cum și când se va întâmpla acest lucru, profeția sugerează că vor exista tensiuni majore și o prăbușire inevitabilă a unei puteri care a dominat pe plan mondial, cu un rezultat iminent care va schimba ordinea globală.

Profetia nu ne este dată pentru a înțelege lucrurile doar după ce se întâmplă, ci pentru a ne ajuta să le anticipăm și să fim pregătiți. Într-adevăr, Daniel 11 a fost dat cu scopul de a arăta evenimente viitoare, iar cei care studiază acest text îl folosesc pentru a înțelege și a avea o perspectivă clară asupra viitorului, nu doar retrospectiv.

De ce ne-a fost dată profeția?

Profetul Daniel, prin îngerul care i-a transmis viziunea, a avut ca scop să ofere oamenilor din toate timpurile o perspectivă asupra evenimentelor viitoare, inclusiv a celor de la „vremea sfârșitului.” Dumnezeu, prin profeții Săi, a dorit ca poporul Său să fie pregătit și să înțeleagă înainte ca aceste lucruri să se întâmple. După cum spune în Amos 3:7, „Domnul Dumnezeu nu face nimic fără să-Și descopere taina Sa slujitorilor Săi, prorocii.”

Cum putem citi corect profeția:

1. Acuratețea trecută: Evenimentele care au avut loc până acum s-au împlinit cu o acuratețe de 100%, deci este rezonabil să credem că întreg capitolul se va împlini în mod similar, până la ultimul detaliu.

1. Pregătirea pentru viitor: Ceea ce este prezentat în profeție este destinat să ne pregătească pentru evenimente viitoare, astfel încât să recunoaștem semnele și să știm cum să ne raportăm la ele atunci când se vor întâmpla. Profeția din Daniel ne arată că, deși puterile filosofice și raționaliste vor avea un impact mare în lume, la finalul lor, va fi o prăbușire inevitabilă a acestora, fără sprijin divin sau uman.

Avem toate motivele să credem că tot ce rămâne din profeția din Daniel 11 se va împlini exact cum este scris. Evenimentele descrise până acum ne dau o garanție că și ceea ce este descris în ultimele versete se va împlini în mod cert. Siguranța că această profeție se va împlini trebuie să fie de 100%, fiindcă textul ne spune exact ce se va întâmpla, și împlinirea trecută este o mărturie a veridicității sale.

Fiind o profeție biblică, este destinată să ne ofere claritate înainte de împlinirea evenimentelor, nu doar după.